Alexis Carrel este cunoscut mai ales ca fiziolog şi chirurg francez, mare specialist în histologie. S-a născut la Sainte- Foy, în apropiere de Lyon, la 28 iunie 1873 şi a murit la Paris la 5 noiembrie 1944. Şi-a făcut studiile la Lyon şi a obţinut diploma de medic în 1900. Timp de doi ani, adică pînă în 1902, şi-a aprofundat cunoştinţele de anatomie şi a fost asistentul profesorului Testut, autorul celebrului tratat de anatomie. În 1904 a plecat în America, unde a lucrat neobosit la Institutul de Fiziologie din Chicago sub conducerea savantului Stewart. După ce a dobîndit cunoştinţe solide în aceste domenii ce aveau să fie ulterior pentru el esenţiale, a fost chemat la Institutul Rockfeller din New York din care a făcut curînd parte. Numele său începea să fie din ce în ce mai cunoscut. Reputaţia de care s-au bucurat lucrările, cercetările şi descoperirile sale a fost atît de mare încît în cele din urmă a obţinut Premiul Nobel pentru fiziologie şi chirurgie fiziologică.Alexis Carrel şi-a petrecut aproape întreaga sa viaţă în America, revenind în Franţa de abia în 1940. Dat fiind că a primit un post de la Guvernul din Vichy, a fost pe nedrept acuzat de a fi colaborat cu naziştii. Totuşi, nu a fost implicat în nici un proces. Numele său este cunoscut în lumea întreagă pentru experienţele pe care le-a făcut asupra culturii ţesuturilor, o tehnică personală a "suturii cu trei fire", anastomoza vaselor sanguine cît şi pentru studiul grefelor organice. Tot lui i se datorează realizarea unei inimii artificiale pe care a conceput-o şi construit-o cu ajutorul aviatorului Lindbergh.
În domeniul literaturii, medicul Alexis Carrel este cunoscut ca autor al lucrărilor faimoase L'homme, cet inconnu (Omul, acest necunoscut) şi La Priere (Rugăciunea), apărută în 1944. Lucrarea sa postumă, apărută sub titlul Reflexions sur la conduite de la vie (1950), reprezintă o seamă de gînduri filosofice şi de consideraţii proprii referitoare la biologie, care trebuiau să constituie o carte stringent necesară promovării studiului posibilităţilor "de ameliorare a stării mentale, psihice şi organice a umanităţii civilizate", după cum spune doctorul Carrel în prefaţa sa.
Prefaţă
În decembrie 1940, autorul acestor rînduri, scrisese, în limba engleză, pentru vestita publicaţie americană "Readers Digest" un articol despre puterea extraordinară a aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii. Articolul a fost în final publicat la începutul anului 1941, prescurtat şi revizuit de către unul dintre editori. Apoi a apărut în "Journal de Geneve", tradus în limba franceză probabil în Elveţia. "Săptămîna religioasă" îl publică în Franţa, ceva mai tîrziu. Autorul nefiind mulţumit de această traducere, la începutul lui ianuarie 1944, se decise să scrie un nou eseu ceva mai profund asupra aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii. Cu toate că autorul nu este nici teolog, nici filosof, el realizează totuşi ceva înălţător. Exprimîndu-se în limbajul simplu al tuturor, el foloseşte cuvintele în sensul lor obişnuit iar alteori în cel ştiinţific. El cere însă teologilor să aibă pentru el aceeaşi îngăduinţă pe care el ca specialist ar avea-o pentru ei, dacă aceştia s-ar avînta să trateze un subiect ce ar atinge fiziologia. Studiul acesta asupra aspiraţiei către Absolut sau a rugăciunii este un rezumat foarte concis, alcătuit dintr-un număr de observaţii directe culese în timpul unei îndelungate cariere, pe lîngă oamenii cei mai diferiţi: occidentali şi orientali, creştini şi yoghini, bolnavi şi sănătoşi, preoţi catolici, călugări şi călugăriţe din toate ordinele, asceţi, anahoreţi, pastori protestanţi de toate denumirile, practicanţi Zen, rabini, doctori şi infirmiere, bărbaţi şi femei de toate profesiile şi din toate clasele sociale.
În afară de aceasta, experienţa sa de chirurg, de doctor, de fiziolog, studiile de laborator cărora li s-a dedicat, timp de mai mulţi ani, chiar asupra regenerării ţesuturilor şi asupra cicatrizării accelerate a rănilor, i-au permis în cele din urmă să aprecieze la adevărata lor valoare anumite efecte curative complexe ale aspiraţiei către Absolut sau ale rugăciunii.
El vorbeşte sincer numai de lucruri şi aspecte pe care le-a verificat el însuşi sau pe care le-a aflat de la oameni capabili de observaţii corecte şi precise, preferînd uneori să fie mai degrabă incomplet, decît să citeze fapte şi situaţii insuficient probate. Înainte de orice, autorul s-a străduit să rămînă pe terenul solid al realităţii tratînd acest subiect cu bun simţ.
A vorbi despre aspiraţia către Absolut sau de rugăciune oamenilor moderni, pare la prima vedere o strădanie cu totul inutilă. Cu toate acestea, în ciuda refractarităţii lor, nu este oare Absolut necesar să cunoaştem cît mai bine toate activităţile omeneşti de care fiecare în parte în mod potenţial sîntem în stare? Căci nu putem lăsa vreuna din ele adormită sau nefolosită, fără o mare primejdie ce se va arăta mai devreme sau mai tîrziu pentru noi sau pentru urmaşii noştrii. Atrofierea simţului de divin şi a simţului moral se arată a fi tot atît de păgubitoare şi generatoare de suferinţă ca şi atrofierea inteligenţei în cazul unora. Rîndurile acestea inspirate de dragostea pentru oameni se adresează tuturor: atît necredincioşilor, cît şi credincioşilor. Ele vor fi, sperăm, foarte utile, pentru că tuturor viaţa le impune, mai mult sau mai puţin, pentru a reuşi, aceleaşi obligaţii. Ea cere în esenţă să ne conducem astfel, după cum structura noastră fizică, psihică, mentală şi spirituală ne dictează.
Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore nevoile fundamentale cele mai adînci şi mai subtile ale naturii noastre lăuntrice.
Alexis Carrel
Expresia "a-şi face sînge rău" este adevărată în sensul cel mai propriu. Activitatea mentală haotică şi negativ orientată poate să aducă gradat chiar leziuni organice. Instabilitatea vieţii moderne, stressul, agitaţia continuă, neîncrederea în sine, lipsa de siguranţă creează, datorită rezonanţei nebănuite cu energii subtile, malefice din Univers, stări ale conştiinţei care aduc după ele în cele din urmă dezechilibre nervoase şi structurale ale stomacului şi intestinelor, dezechilibrul nutriţiei şi trecerea microbilor intestinali în circulaţie. Colitele şi infecţiile renale şi ale vezicii, care le însoţesc, sînt adeseori rezultatul îndepărtat al unor dezechilibre psihice, mentale şi morale. Aceste maladii sînt aproape necunoscute în grupurile umane pline de optimism şi fericite în care viaţa a rămas mai simplă, mai puţin agitată şi în care starea de nelinişte e mai puţin constantă.
De asemenea, cei care ştiu să-şi păstreze calmul interior şi umorul în mijlocul tumultului oraşului modern, rămîn la adăpost de dezordinile nervoase şi viscerale.
Activităţile fiziologice în stare normală de sănătate trebuie să rămînă inconştiente. Ele se tulbură numai atunci cînd atenţia noastră panicată şi suspicioasă se îndreaptă asupra lor. De aceea, psihanaliza, fixînd mentalul bolnavilor asupra lor înşişi, îi dezechilibrează, uneori şi mai mult. Ca să fii mereu sănătos cel mai bine este să fii optimist şi rămînînd detaşat să ieşi din tine însuţi printr-un efort spontan care nu dispersează atenţia. Funcţiunile psihice, mentale şi organice se armonizează cel mai bine cînd îţi ordonezi activitatea în raport cu un scop superior benefic precis. Unificarea armonioasă a dorinţelor, orientarea mentalului într-o direcţie unică, conferă o stare euforică de pace interioară. Omul se concentrează prin meditaţie mult mai bine decît prin acţiune. Dar lui nu îi este de ajuns să contemple frumuseţea mării, a munţilor, a norilor, a capodoperelor artiştilor şi ale poeţilor, marile elaborări ale gîndirii filozofice, ori formulele matematice ce exprimă legile naturale. El trebuie să fie totodată un suflet ce aspiră constant pentru a atinge un ideal moral, care caută lumina divină în mijlocul întunecimii lucrurilor şi chiar cel care, străbătînd căile sublime ale evoluţiei spirituale, renunţă la el însuşi pentru a ajunge la substratul Absolut, invizibil al acestei lumi. Unificarea activităţilor conştiinţei duce astfel la o mai mare armonie a funcţiilor viscerale şi nervoase. În grupurile umane în care sînt dezvoltate atît simţul moral, cît şi inteligenţa, maladiile nutriţiei şi ale nervilor, criminalitatea şi nebunia sînt extrem de rare. Indivizii ce trăiesc aici sînt calmi, plini de dragoste şi mult mai fericiţi. Cînd aceste funcţii devin mai intense şi mai specializate, acestea pot duce la o înflorire plenară a fiinţei şi la o deplină echilibrare a sănătăţii. Cei care urmăresc un elevat ideal moral, spiritual sau ştiinţific, nu caută nici securitatea lor fiziologică şi nici longevitatea. Ei se sacrifică adeseori pentru el. Se pare, de asemenea, că anumite stări superioare ale conştiinţei produc modificări corespondente ale organismului. Majoritatea marilor yoghini sau mistici au trecut prin diferite probe fizice şi morale, cel puţin în timpul unei părţi din viaţa lor. Contemplarea şi extazul ce survin pot fi uneori însoţite de fenomene nervoase ce seamănă în aparenţă cu acelea ale isteriei şi posesiunii. Adeseori, în cărţile ce prezintă vieţile marilor sfinţi sau marilor mistici sînt descrise stări de extaz, fenomenul de citire a gîndurilor, viziuni privitoare la evenimentele ce se petrec la mare distanţă, procese de clarviziune şi, uneori, chiar levitaţii.
După cum mărturisesc oamenii din preajma lor, mulţi dintre marii yoghini sau mistici au manifestat aceste extraordinare fenomene.
Subiectul care aspiră frenetic către Absolut sau care este cufundat în rugăciune devine cu totul indiferent faţă de lucrurile lumii exterioare şi uneori se ridică încet ajungînd prin levitaţie la mai multe picioare deasupra solului. Este misterios ce se întîmplă atunci şi pînă în prezent, aceste fapte cu totul deosebite nu au putut fi explicate deloc ştiinţific.
Unele activităţi spirituale intense pot fi însoţite de modificări binefăcătoare atît anatomice cît şi funcţionale, ale ţesuturilor şi organelor. Aceste fenomene organice pot fi observate în împrejurările cele mai variate, printre care se află aspiraţia frenetică spre Absolut şi starea de rugă.
Prin aspiraţia către Absolut şi prin rugăciune nu trebuie să înţelegem doar simpla recitare mecanică a unor formule, ci o stare de elevare spirituală în care conştiinţa, graţie rezonanţei cu energiile şi sferele subtile ale manifestării se absoarbe în contemplarea principiului imanent şi transcendent al lumii. Această stare sublimă mentală şi psihologică nu este doar intelectuală. Ea nu poate fi înţeleasă de filosofi şi de oamenii de ştiinţă şi, în afara trăirii lăuntrice, directe, este inaccesibilă pentru ei. Totuşi, s-ar putea zice că oamenii simpli şi puri la suflet îl pot simţi pe Dumnezeu la fel de uşor cum simt căldura soarelui sau bunătatea unui prieten. Aspiraţia către Absolut şi în general rugăciunea este însoţită de efecte organice clare ce prezintă anumite caractere particulare. Mai întîi ea este cu totul dezinteresată. Omul se oferă lui Dumnezeu, plin de dragoste şi abnegaţie, precum pînza pictorului sau marmura sculptorului. Totodată atunci omul îi cere lui Dumnezeu dragoste, ajutor, sănătate, iertarea şi mila, îi mărturiseşte nevoile sale şi, mai ales, pe cele ale semenilor săi. În general, nu cel ce aspiră către Absolut sau se roagă pentru sine însuşi este cel mai uşor vindecat, ci acela ce aspiră sau se roagă pentru alţii. Acest fel de aspiraţie către Absolut sau rugăciune cere, drept condiţie prealabilă, renunţarea aproape deplină la tine însuţi, adică o formă foarte elevată a detaşării. Oamenii modeşti, neştiutori, simpli la suflet, săraci sînt adeseori mai capabili de această stare de dăruire şi detaşare decît bogaţii şi intelectualii sterili şi speculativi. Înţeleasă astfel, aspiraţia către Absolut sau rugăciunea declanşează uneori, unele fenomene ciudate care pot fi considerate de ceilalţi drept miracole.
În toate ţările şi în toate epocile s-a crezut în existenţa miracolelor, care adeseori ajută la vindecarea mai mult sau mai puţin rapidă a bolnavilor, în locurile de pelerinaj, în anumite sanctuare sau în anumite zone încărcate cu energie benefică, divină, subtilă. În urma marii dezvoltări a ştiinţei, din timpul secolului al XIX-lea, această credinţă a dispărut complet. Toată lumea a fost în general de acord nu numai că miracolele nu existau, dar că ele nici măcar nu puteau să existe. Aşa cum legile termodinamicii demonstrează că mişcarea perpetuă este imposibilă tot aşa, pentru cel ignorant, în aparenţă legile fiziologice se opun ideii de miracol. Această atitudine opacă este adoptată şi astăzi de majoritatea fiziologilor şi medicilor.
Cu toate acestea, ea nu rezistă în faţa observaţiilor perfect obiective pe care le avem astăzi. Cazurile cele mai importante de vindecare miraculoasă au fost culese de Biroul Medical din Lourdes (localitate în Franţa, situată pe rîul Pau în Pirineii Înalţi, faimos loc de pelerinaj consacrat Sfintei Fecioare Maria, în care s-au produs miracole în ceea ce priveşte vindecarea unor boli foarte grave, considerate fără leac de medicina modernă). Concepţia noastră actuală cu privire la influenţa extraordinară a aspiraţiei către Absolut şi a rugăciunii asupra stărilor patologice se bazează pe observarea bolnavilor care, aproape instantaneu, s-au vindecat de diferite boli ca tuberculoza osoasă sau peritoneală, abcese reci, plăgi supurate, lupus, cancer etc. Procesul de vindecare se schimbă puţin de la un individ la altul. Adeseori, omul simte o mare durere; apoi vine senzaţia subită a unei fulgerătoare vindecări complete. În cîteva secunde, în cîteva minute sau în cel mult cîteva ore, plăgile se cicatrizează, simptomele generale dispar, pofta de mîncare revine. Uneori, dezordinile funcţionale dispar înaintea leziunii anatomice. Deformările osoase, caracteristice morbului lui Pott, ganglionii neoplazici, mai persistă încă după două sau trei zile din momentul vindecării. Miracolul se caracterizează mai ales printr-o accelerare uluitoare extremă a proceselor de vindecare organică. Fără îndoială că cicatrizarea leziunilor anatomice se face în acest caz mult mai repede decît în cazurile obişnuite. Singura condiţie indispensabilă ca acest fenomen să poată avea loc este aspiraţia frenetică către Absolut, credinţa fermă şi în general rugăciunea. Uneori nu e nevoie ca bolnavul să se roage el însuşi şi nici ca el să fie însufleţit de o foarte mare credinţă lăuntrică în Divin. Este de ajuns ca cineva din apropiera sa să aspire către Absolut sau, în general vorbind, să se roage. Asemenea fapte au o înaltă semnificaţie. Ele arată realitatea indubitabilă a anumitor legături, de natură încă necunoscută, existente între procesele mentale, psihologice şi cele organice. Ele dovedesc încă o data importanţa obiectivă extraordinară a activităţii spirituale de care igieniştii, medicii, educatorii şi oamenii de ştiinţă nu s-au gîndit aproape niciodată să se ocupe. Ele ne deschid o lume nouă, plină de armonie, forţă, sănătate şi fericire.
Nouă, occidentalilor, adeseori raţiunea ni se pare superioară intuiţiei şi preferăm, nu odată, inteligenţa sentimentului. Ştiinţa luminează puternic, în timp ce spiritualitatea, credinţa în divin se stinge. Îl urmăm pe Descartes şi îl părăsim pe Pascal.
De aceea, de cele mai multe ori căutăm întîi să dezvoltăm inteligenţa iar activităţile neintelectuale ale spiritului precum: simţul moral, simţul iubirii, simţul frumosului şi îndeosebi simţul sacrului şi al Divinului le neglijăm aproape cu desăvîrşire.
Atrofierea acestor activităţi fundamentale ale mentalului şi ale psihicului face din omul modern o fiinţă aproape oarbă din punct de vedere spiritual. O atare infirmitate nu îi îngăduie să fie un element capabil să menţină societatea într-o stare de armonie sănătoasă. Prăbuşirea civilizaţiei noastre nu se datorează decît proastei orientări şi proastei calităţi a individului. De fapt, forţa spirituală se arată a fi tot atît de necesară reuşitei în viaţă ca şi cea intelectuală şi materială. Se impune deci să reînviem în noi cît mai curînd activităţile spirituale, care mai mult decît cele intelectuale, imprimă personalităţii sensul fundamental şi puterea lor. Cum am mai spus, cea mai neglijată dintre ele este simţul sacrului sau altfel spus, simţul divinului.
Simţul divinului se exprimă îndeosebi prin aspiraţia către Absolut sau prin rugăciune. Aspiraţia către Absolut sau rugăciunea, ca şi simţul divinului, este, evident, un fenomen profund spiritual. Lumea spirituală se găseşte cu mult dincolo de limitele tehnicii noastre. Cum putem deci obţine cunoştinţe pozitive despre aspiraţia către Absolut sau despre rugăciune? Domeniul ştiinţei cuprinde, din fericire, tot ce este de observat; şi se poate să ajungem prin intermediul fiziologicului deja cunoscut să ne extindem pînă la manifestările spiritualului.
Deci, prin observarea atentă, profundă şi sistematică a omului care aspiră sincer către Absolut sau care se roagă, putem afla în ce constau tainele fenomenului aspiraţiei către Absolut şi ale rugăciunii, tehnica şi efectele acestora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu