**** Insemnatatea aspiratiei pline de fervoare catre Absolut sau a rugaciunii ****

Însemnătatea aspiraţiei pline de fervoare către Absolut sau a rugăciunii Într-un cuvînt, totul se petrece ca şi cum în cazul aspiraţiei sincereşi pline de fervoare către Absolut, Dumnezeu ar asculta pe om plin de dragoste şi bunăvoinţă şi apoi i-ar răspunde. Efectele complexe ale aspiraţiei către Absolut sau ale rugăciunii nu sînt o iluzie; nu trebuie redus în mod simplist simţul religios şi spiritual la neliniştea acută resimţită de om în faţa primejdiilor ce-l înconjoară şi a misterelor insondabile ale universului. Nici nu trebuie să socotim aspiraţia către Absolut sau rugăciunea drept un simplu calmant banal sau un remediu împotriva fricii noastre de suferinţă, de singurătate, de boală şi de moarte. Care este deci însemnătatea simţului spiritual sau de divin? Şi ce loc a atribuit aspiraţiei către Absolut sau rugăciunii însăşi natura în viaţa noastră?

De fapt, dacă privim cu atenţie şi luciditate, acest loc este foarte important. În aproape toate epocile, oamenii din Occident într-o formăsau alta au aspirat către Absolut sau s-au rugat. Cetatea antică era în esenţa ei un focar spiritual şi o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştrii din Evul Mediu au acoperit solul creştinătăţii de catedrale şi de capele gotice. În zilele noastre chiar, deasupra fiecărui sat se înalţă clopotniţa unei biserici. Pelerinii emigraţi din Europa au aşezat civilizaţia Occidentului în Lumea Nouă atît prin biserici, cît şi prin universităţişi uzine. În cursul istoriei omenirii, nevoia de a aspira cu fervoare către Absolut sau de a se ruga a fost tot atît de necesară, cît a fost aceea de a lucra, de a cuceri, de a construi, de a iubi. Într-adevăr simţul de divin sau spiritual pare a fi un imbold misterios venit din adîncul firii noastre, o activitate fundamentală. Variaţiile sale într-un grup omenesc sînt aproape întotdeauna legate de celelalte activităţi de bază: caracterul, simţul moral şi uneori chiar de simţul frumosului. Acestei părţi esenţiale atît de importante din noi înşine i-am îngăduit să se atrofieze şi adesea chiar să dispară. Trebuie săreamintim că omul nu poate niciodată să se conducă anarhic dupăcapriciul său, lăsîndu-se în voia unei aşa-zise întîmplări, fărăoarecare primejdie. Pentru a izbuti, viaţa trebuie să fie plenar trăită, în conformitate cu anumite legi sau reguli invariabile, divine, cosmice de care depinde însăşi structura sa lăuntrică. Ne asumăm un mare risc lăsînd să moară sau să dormiteze în noi vreuna din activităţile sau înzestrările fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, psihic, mental, intelectual sau spiritual. De pildă, lipsa dezvoltării muşchilor şi activitatea excesivă, iraţională a minţii la unii intelectuali sterili sînt tot atît de vătămătoare ca şi atrofierea inteligenţei şi a simţului spiritual de divin la unii atleţi sau sportivi de performanţă.

Sînt nenumărate exemple de familii prolifice şi "puternice" care n-au produs decît degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţei strămoşeşti în Dumnezeu şi a cultului onoarei. Am învăţat printr-o grea experienţă că pierderea simţului moral şi a celui spiritual sau de divin, la majoritatea elementelor active ale unei naţiuni, aduce cu sine prăbuşirea în masă şi decăderea acesteia, toate acestea făcînd cu putinţă încălecarea şi ocuparea ei de către străini. Este evident căsuprimarea activităţilor spirituale şi mentale cerute totuşi de naturăeste incompatibilă cu reuşita în viaţă, cu sănătatea deplină şi cu fericirea.
În practică, activităţile morale şi divine, spirituale sînt strîns legate unele de altele; simţul moral piere la scurt timp după cel divin, spiritual. Omul nu a reuşit şi nu va reuşi niciodată săconstruiască, aşa cum dorea Socrate, un sistem de morală independent de orice orientare spirituală, divină.
Societăţile în care nevoia de a aspira sincer, cu fervoare către Absolut sau de a te ruga dispare, nu sînt în general departe de degenerare. Iată pentru ce toţi oamenii civilizaţi, atît cei credincioşi cît şi cei necredincioşi trebuie să înceapă să se intereseze ceva mai mult de această chestiune gravă şi stringentă a dezvoltării plenare şi superioare a fiecărei activităţi de bază de care în mod potenţial este capabilă fiinţa omenească adeseori fără să ştie.

Pentru ce oare simţul spiritual de divin joacă un rol atît de important în reuşita în viaţă? Prin ce mecanism lăuntric acţionează aspiraţia către Absolut sau rugăciunea asupra noastră? Aici părăsim domeniul observaţiunii pentru acela al ipotezei, care chiar îndrăzneaţă fiind, este necesară procesului cunoaşterii şi conştiinţei. Trebuie în primul rînd să ne reamintim că omul este un tot indivizibil, structurat ca un microcosmos miniatural şi compus din ţesuturi, lichide organice şi conştiinţă. El se crede adeseori, datorită ignoranţei sale, independent de mediul său subtil energetic şi material, adică de universul cosmic apropiat şi foarte îndepărtat sau macrocosmos. În realitate el este nedespărţit permanent de el, căci este intim legat de acest mediu prin nevoia neîncetată de oxigenul din aer şi de hrana pe care i-o dăpămîntul. Pe de altă parte, fiinţa omului împreună cu corpul viu nu este pe de-a-ntregul cuprins în conţinutul său fizic. Ea se compune din mental, psihic, spirit, ca şi din materie. Şi spiritul, care este scînteia divină în om, deşi sălăşuind în organele noastre, se prelungeşte cu mult în afara celor patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Oare nu ne este îngăduit, cînd realizăm toate acestea, săcredem că locuim totodată atît în lumea cosmică cît şi în mai multe medii energizante, inteligibile, invizibile şi imateriale, considerate de parapsihologi şi yoghini lumi paralele, care sînt de o naturăasemănătoare celei a conştiinţei şi de care niciodată nu izbutim să ne lipsim fără a fi păgubiţi atît la nivelul corpurilor subtile invizibile cît şi în universul material şi omenesc? Acest mediu energizant, subtil, considerat în totalitate, n-ar fi altceva decît Fiinţa imanentădin care provin la origine toate fiinţele, superioară tuturor, pe care noi o numim Dumnezeu. S-ar putea deci compara simţul spiritual de divin cu nevoia stringentă de oxigen şi aspiraţia plină de fervoare către Absolut sau rugăciunea ar putea fi analogă cu funcţiunea noastrărespiratorie. Ea ar trebui să fie privită prin urmare atunci ca un agent natural, firesc, al relaţiilor de integrare armonioasă între conştiinţă şi mediul său propriu. Ea ar putea fi considerată, analogic vorbind, ca o activitate biologică, fundamentală de care depinde structura noastră. Cu alte cuvinte, ca o funcţie morală a corpului, a psihicului, a mentalului şi a spiritului nostru.

Concluzie

În concluzie, putem spune că simţul spiritual de divin dobîndeşte o deosebită importanţă, în raport cu celelalte activităţi ale psihicului, minţii şi spiritului. Prin aspiraţie către Absolut sau rugăciune, omul se înalţă şi se deschide firesc către Dumnezeu iar Dumnezeu intrăfulgerător şi se manifestă plenar în şi prin om. Actul periodic al aspiraţiei către Absolut sau al rugăciunii ne apare ca indispensabil dezvoltării noastre optime şi plenare. Rugăciunea sau aspiraţia plinăde fervoare către Absolut nu trebuie să fie considerată ca un act căruia i se dedică numai cei slabi de înger, cerşetorii şi laşii. "Este ruşinos să te rogi", scria în mod aberant dînd dovadă de mult orgoliuşi prostie Nietzsche; De fapt, gîndind cu luciditate, nu este mai ruşinos să te rogi decît să bei apă, să mănînci sau să respiri. Omul are totdeauna nevoie de Dumnezeu, după cum are nevoie de hrană, de energie, de dragoste, de fericire, de apă sau de oxigen. Simţul spiritual de divin, unit cu intuiţia, simţul moral, simţul frumosului binefăcător şi cu lumina sublimă a inteligenţei, conferă personalităţii umane deplina sa înflorire şi putere. Este neîndoielnic pentru cel înzestrat cu o minimă inteligenţă că reuşita în viaţă cere dezvoltarea integrală şi controlul deplin a fiecăreia dintre virtualităţile noastre psiho-mentale şi fiziologice. Spiritul în mod sublim şi pur este totodată raţiune şi sentiment. Trebuie deci, să iubim frumuseţeaştiinţei adevărate, tot atît cît şi frumuseţea lui Dumnezeu; să ţinem prin urmare seama de Pascal, cu tot atîta zel cît desfăşurăm pentru a-l asculta cu "religiozitate" pe Descartes.
Numai acţionînd astfel vom deveni gradat fiinţe umane desăvîrşite, în care fericirea şi înţelepciunea vor predomina.