**** LECTIA RELATIEI CU CELALALT !!!!!!!! ****

O femeie în vârstă de patruzeci şi unu de ani evocă o seară în aparenţă liniştită pe care ea şi soţul ei au petrecut-o cu câteva luni în urmă. După ce au degustat cina pe care a pregătit-o ea s-au uitat la televizor. În jur de orele 21, soţul s-a plâns de dureri gastrice şi a luat un medicament anti-acid. Câteva minute mai târziu a anunţat-o că merge să se culce. Ea l-a îmbrăţişat şi i-a urat noapte bună, spunându-i că o să-l urmeze şi ea mai târziu şi că spera ca el să se simtă mai bine a doua zi. O oră şi jumătate mai târziu, când s-a aşezat în pat, soţul ei dormea adânc.

De cum s-a trezit, a doua zi dimineaţa, ea a înţeles că ceva nu era în ordine. „Era un presentiment intens. Am aruncat o privire spre Kevin şi am înţeles că era mort. Murise în timpul somnului în urma unei crize cardiace, la vârsta de patruzeci şi patru de ani.”

Această teribilă experienţă a învăţat-o că nimic nu este definitiv – nici relaţiile, nici oamenii:

„După moartea lui Kevin, am revăzut filmul vieţii noastre şi totul mi-a apărut complet diferit. Am revăzut ultimele noastre momente bune. Am înţeles că niciodată nu putem şti dinainte care va fi ultimă cină în oraş, ultimul Thanksgiving. Şi aceasta este valabil pentru toate tipurile de relaţii. Mă străduiesc să revin asupra acestor evenimente şi să cred că am făcut tot ce a depins de mine pentru a fi pe deplin prezentă. Am înţeles că Kevin a fost un dar al cerului care mi-a fost acordat doar pentru un timp, la fel ca toate persoanele pe care le întâlnesc. Ştiind aceasta, eu trăiesc mai intens momentele petrecute cu altul.”

Noi avem multe întâlniri de-a lungul existenţei noastre. Unele persoane ni le alegem noi – soţ/soţie, prieteni… - în timp ce altele – părinţi, fraţi şi surori … - ne sunt „impuse”.

Relaţia cu celălalt ne oferă ocazii formidabile de a descoperi adevăruri esenţiale, personalitatea noastră profundă, fricile noastre, natura puterii noastre şi sensul iubirii autentice. Această idee poate părea bizară la prima vedere, pentru că ştim că relaţiile sunt adesea făcute din frustrări, din dificultăţi şi chiar din rupturi. Dar ele pot, de asemenea, să fie şi – şi cel mai adesea aşa sunt – ocazii minunate de a învăţa, de a creşte, de a iubi şi de a fi iubit.

Cercul apropiaţilor noştri este relativ îngust: soţul sau soţia, câţiva prieteni intimi, membrii familiei noastre. Cel puţin aceasta este impresia noastră. În realitate, noi întreţinem relaţii cu fiecare persoană pe care o întâlnim, fie că este vorba de prieteni, părinţi, colegi, profesori sau comercianţi. Noi avem relaţii cu medicul pe care îl vizităm o dată pe an şi cu aceşti vecini agasanţi pe care îi evităm pe cât posibil. Este vorba, în realitate, de legături care au fiecare caracteristicele lor proprii, dar care au şi multe în comun, pentru că sunt umane. Voi sunteţi numitorul comun, de la cea mai intimă relaţie şi cea mai intensă relaţie până la cea mai distantă. Atitudinea voastră – pozitivă sau negativă, plină de speranţă sau duşmănoasă – se va regăsi în toate celelalte. Voi puteţi alege să introduceţi un pic sau mai multă iubire în fiecare dintre ele.

EKR

Hillary, care era la al patrulea sejur al ei în spital, lupta împotriva cancerului de mai mulţi ani, între remisiuni şi recăderi. Prietena ei cea mai bună, Vanessa, şi soţul acesteia, Jack, au acceptat perspectiva morţii ei apropiate. Jack mi-a mărturisit totuşi că era foarte trist pentru că Hillary nu l-a găsit pe alesul inimii ei, că dispare în solitudine.

- Ea nu va muri singură pentru că voi sunteţi acolo, am răspuns eu.

Când am revenit să o văd pe Hillary, data următoare, Vanessa şi cu mine am ieşit pe culoar ca să vorbim pentru că în cameră era multă lume.

- Jack găseşte că este foarte trist că Hillary nu l-a găsit pe omul vieţii sale, mi-a spus ea. Dar, în ceea ce mă priveşte, eu o invidiez când văd toată iubirea care domneşte în această încăpere. Sincer, nu ştiam o iubesc că atâţia oameni. Cred că niciodată nu am văzut pe cineva atâta de înconjurat de afecţiune. Cred că însăşi Hillary este surprinsă.

Mai târziu, în acea seară, Hillary a privit feţele celor care o înconjurau şi a spus: „Nu-mi vine să cred că atâţia oameni au venit aici ca să mă vadă. Nu ştiam că mă iubiţi toţi atâta.” Acestea au fost ultimele ei cuvinte.

Unii dintre noi nu vor găsi poate niciodată pe alesul (aleasa) inimii lor, dar aceasta nu înseamnă că existenţa lor este lipsită de iubire. Este important să înţelegem că, dacă nu totdeauna găsim iubirea, este aşa pentru că îi lipim o etichetă, crezând că singura iubire „autentică” este romantică. Cu toate acestea, există atâta iubire împrejurul nostru, atâtea legături de înnodat. Am putea să avem toţi şansa de a trăi şi de a muri înconjuraţi de afecţiune ca şi Hillary.

Nu există relaţie insignifiantă sau fortuită. Fiecare întâlnire, fiecare schimb - de la relaţia amoroasă până la dialogul anonim cu o operatoare -, fie că este scurt sau profund, pozitiv, neutru sau dureros, este plin de sens. Şi, în schema cea mare a universului, fiecare relaţie este potenţial importantă, căci, chiar şi legătura cea mai superficială cu un necunoscut ne poate dezvălui multe lucruri despre noi înşine. Fiecare persoană pe care o întâlnim poate să ne aducă o fărâmă de fericire, să ne facă descoperim iubirea care se află în noi înşine, sau, invers, să ne plonjeze în tristeţe şi conflicte interioare. Putem găsi valuri de iubire şi de prietenie acolo unde ne aşteptăm mai puţin.

Noi aşteptăm mult de la relaţiile noastre amoroase: vindecare, fericire, siguranţă, prietenie, recunoaştere (recunoştinţă). Am dori, de asemenea, ca celălalt să ne „repare” viaţa, să ne scoată din depresie, să ne aducă bucurii de nespus. Noi toţi avem dorinţa arzătoare de a trăi cu speranţa nebună că celălalt ne va face fericiţi din plin. Nu este vorba întotdeauna de o dorinţă conştientă, dar dacă ne examinăm sistemul de credinţe, ne dăm seama că această dorinţă este foarte prezentă. Nu v-a trecut niciodată prin minte gândul următor: „Măcar dacă aş fi fost căsătorit, nu aş fi avut nici o problemă”?

Este legitim să considerăm relaţiile amoroase ca pe o experienţă minunată, de multe ori dificilă, dar întrutotul de dorit. Acestea ne amintesc caracterul unic şi perfect al fiinţei noastre profunde, ca şi unitatea ei. Problemele apar atunci când suntem convinşi, din greşeală, că celălalt va putea să ne „repare”. Este o iluzie deşartă care provine din gândirea magică. Totuşi, nu este deloc de mirare că atâţia oameni cred în poveştile cu zâne. Nu am crescut noi în acest univers? Nu am fost noi încurajaţi să credem că numai un prinţ fermecător sau o Cenuşăreasă ar putea să ne aducă echilibrul şi fericirea? Cu alte cuvinte, noi credem că rămânem neterminaţi atât timp cât nu am găsit iubirea vieţii noastre, aidoma unui puzzle căruia îi lipseşte o piesă esenţială.

A crede în poveştile cu zâne este încântător, amuzant şi, într-o anumită măsură, indispensabil. Dar a crede prea mult în ele ne privează de posibilitatea de a ne face noi pe noi înşine fericiţi sau, mai mult, de a rezolva prin propriile mijloace problemele noastre profesionale, familiale sau altele. Această credinţă ne leagănă cu iluzia că persoana iubită ne va ajuta să găsim echilibrul, plenitudinea şi soluţia tuturor problemelor noastre.

Jackson, un lucrător în construcţii înalt şi slab, trăia cât de bine putea după ce aflase că era atins de leucemie. La puţin timp după acest diagnostic, el a întâlnit-o pe Anne de care s-a îndrăgostit. După un timp, ei s-au căsătorit şi ea a avut mare grijă de el, convinsă fiind că el nu avea mai mult de câteva luni de trăit. Anne era foarte mândră de cei doi ani pe care i-au petrecut împreună:

- Niciodată nu aş fi crezut că pot iubi pe cineva atât de profund. Îmi era atât de frică să mă angajez, dar, astăzi, ştiu că eram capabilă să mă angajez la modul cel mai absolut. Până să-l întâlnesc pe Jackson, poveştile mele de iubire nu durau niciodată mai mult de un an. Boala lui m-a împins să-mi depăşesc toate limitele. Iubirea mea pentru Jackson mi-a dat un sentiment de plenitudine.

Pe urmă, s-a întâmplat ceea ce a fost cel mai bun şi, totodată, cel mai rău dintre lucruri. După eşecul a numeroase tratamente, Jackson a trebuit să se hotărască pentru o grefă de măduvă osoasă. Operaţia a fost un succes. El a trecut subit de la starea de condamnat la moarte la cea de persoană în perfectă sănătate. Şase luni mai târziu, nimeni n-ar mai fi crezut că el a avut leucemie. Dar în prezent, cea care suferea era chiar relaţia lor. Anne avea impresia că se sufocă. Se plângea că nu mai simte pasiune. Această experienţă este obişnuită în sânul acestui tip de cuplu – în care unul dintre parteneri este foarte bolnav, poate la final de viaţă.

Înţelegând că Anne nu mai era aceeaşi, Jackson a vrut să pună lucrurile la punct:

- Tu erai gata să mă iubeşti până ce moartea ne va despărţi, dar era ceva, se pare, cu sens unic. Bine, eu nu am murit şi acum, suntem angajaţi într-o relaţie veritabilă, o unire pe viaţă. Acum, cum cuţitul nu mai ameninţă să se abată asupra mea, suntem confruntaţi cu problemele din cotidian, ca toată lumea. Eu sunt fericit pentru acest dar de viaţă care mi s-a făcut, dar tu, tu reacţionezi ca şi cum ai fi condamnată la perpetuitate. Povestea cu zâne a avut concluzia ei tradiţională. Eu voi continua să trăiesc, dar mariajul nu constituie în nici un caz o soluţie magică. Noi trebuie să facem faţă problemelor noastre şi să ne confruntăm cu realitatea vieţii de cuplu. Este mult mai dificil să ne asumăm rutina cotidiană atunci când „până ce moarte ne va despărţi” ar putea să însemne cincizeci de ani de viaţă comună.

După o perioadă de mare confuzie, Anne s-a decis să întreprindă o terapie pentru a încerca să aducă lucrurile la lumină. Şi astfel ea a descoperit că este mult mai uşor să te angajezi într-o relaţie în care există riscul să-l pierzi pe celălalt:

- Jackson avea dreptate. Încă o dată mă înşelasem greu. Angajamentul meu a fost încă o dată de scurtă durată. Am înţeles că a mă juca de-a eroinele, a fi cea care îngrijeşte un om în faza terminală era un lucru, şi a fi soţia lui pe termen lung era un cu totul alt lucru. Mi-am dat seama că eu foloseam această relaţie pentru a-mi rezolva propriile probleme, pentru a avea în sfârşit o poveste care să ţină. Datorită curajului lui Jackson care a ştiut să rămână el însuşi şi să-mi spună adevărul, am învăţat că magia se va construi zi de zi în cursul acestui lung voiaj pe care îl vom face împreună. Boala lui Jackson m-a făcut să descopăr sensul profund al angajării. După toate încercările pe care le-am traversat, am descoperit că îl iubeam cu adevărat. Mi-am regăsit pasiunea, dar fără dramatizarea vieţii şi a morţii.

Legătura strânsă pe care Anne a stabilit-o cu Jackson a împins-o să privească mai profund în ea însăşi. Aceasta a fost o lecţie extraordinară pentru ea, care i-a ajutat să descopere şi să vindece unele aspecte obscure din fiinţa ei – o experienţă tumultuoasă a ceea ce este adevărata viaţă. Ea a putut astfel să înlocuiască o existenţă iluzorie de poveşti cu zâne cu o viaţă adevărată şi cu o iubire veritabilă.

Numai în interiorul vostru veţi găsi echilibrul şi plenitudinea. Faptul de a găsi bărbatul sau femeia vieţii voastre nu va rezolva problemele voastre relaţionale. Aceasta nu vă va face mai fericiţi în munca voastră, nu vă va asigura nici mărirea salariului, nici promovarea şi nici nu va face ca vecinii voştri să fie mai amabili, nici administraţia mai conciliantă. Dacă sunteţi singuri şi nefericiţi, veţi fi nefericiţi şi în cuplul vostru. Dacă sunteţi incapabili să vă stabilizaţi pe plan profesional, faptul de a fi găsit sufletul pereche nu va schimba nimic. Dacă sunteţi un tată rău – sau o mamă rea -, veţi continua să fiţi aşa şi în noua relaţie, sau dacă aveţi sentimentul că nu sunteţi nimic fără bărbatul sau femeia ideal (ă), acest sentiment de inutilitate va reieşi la suprafaţă odată şi odată. Echilibrul şi plenitudinea pe care le căutaţi sunt în voi şi nu cer altceva decât să fie descoperite.

Incompletudinea, incapacitatea de a vă exprima iubirea, de a găsi fericirea în viaţa voastră profesională sunt la originea acestor aşteptări iluzorii. Adevărata soluţie constă în descoperirea echilibrului în voi înşivă. În loc să căutaţi pe cineva de iubit, trebuie să vă străduiţi să fiţi demni de a fi iubiţi. Dacă aveţi pe cineva în viaţa voastră trebuie să faceţi aşa încât să-i meritaţi iubirea, şi nu să cereţi mai multă.

Dacă sunteţi în căutarea iubirii, să ştiţi că atunci când veţi fi pregătiţi pentru lecţie un maestru va fi alături de voi. La timpul potrivit, veţi găsi bărbatul sau femeia vieţii voastre. Este perfect normal să vrei să ai pe cineva în viaţa ta, dar există o diferenţă între dorinţa de a găsi iubirea şi aceea de a găsi persoana care să umple propriile voastre lipsuri. Fiecare dintre noi poate găsi fericirea şi înflorirea în relaţiile cu celălalt ca şi plenitudinea şi echilibrul în noi înşine. Într-o zi veţi găsi, probabil, pe cel sau pe cea care vă convine. Între timp, voi sunteţi demni de a fi iubiţi, aşa cum sunteţi. Meritaţi, încă de acum, să fiţi fericiţi, să fiţi un bun prieten, să aveţi o slujbă interesantă şi tot ceea ce viaţa poate să vă ofere mai bun.

Cei care trăiesc o relaţie amoroasă au aceleaşi probleme, dar în sens invers. Dacă unul dintre parteneri este instabil pe plan afectiv, el va atrage o persoană echilibrată din punct de vedere emoţional. Dacă unul dintre parteneri are tendinţe dominatoare, celălalt va avea, fără îndoială, o propensiune către pasivitate, dacă unul este toxicoman, celălalt va fi probabil salvatorul lui. Dacă cei doi parteneri sunt amândoi anxioşi, unul îşi va înfrunta frica prin practicarea sporturilor periculoase, în timp ce celălalt va evita ascensoarele. Cine se aseamănă se adună, dar cu comportamente diferite.

Într-o zi, cineva a explicat acest fenomen în felul următor: „În orice relaţie, există unul care face clătitele şi celălalt care le mănâncă.” În general, atunci când apare o problemă, unul dintre parteneri ar dori să iasă în faţă, să spargă buba şi să găsească o soluţie, în timp ce celălalt ar prefera să abordeze lucrurile diferit, luând recul pentru a reflecta. Credem mereu că celălalt are o problemă şi că nu ştie să şi-o gestioneze. Totuşi, realitatea, este că fiecare corespunde perfect celuilalt: abordarea directă de către o asemenea femeie va fi un revelator pentru partenerul ei, şi refuzul lui de a o înfrunta va avea acelaşi efect asupra ei.

Într-un anumit fel, noi încercăm în permanenţă să ne vindecăm rănile noastre inconştiente. Dar progresele, în acest sens, nu sunt întotdeauna evidente, şi nici uşoare. Iubirea vă va confrunta cu tot ceea ce i se opune ei, pentru ca să conştientizaţi aceste lucruri. Dacă aspiraţi la o viaţă amoroasă mai fericită nu este sigur că universul vă va trimite exact în acea zi o persoană fermecătoare. Din contră, este foarte posibil să fiţi puşi în contact cu oameni neplăcuţi. Străduindu-ne să-l acceptăm pe celălalt aşa cum este, vom putea învăţa să dăm mai multă iubire. De multe ori, persoanele cu care întreţinem relaţii sunt cel mai bun revelator pentru noi. Oricât de antipatice ar putea ele să fie, aceste persoane sunt, fără îndoială, cele de care avem cea mai mare nevoie. Cei care, în aparenţă, nu ne convin deloc pot, de multe ori, să se dezvăluie a fi cei mai buni maeştri pentru noi.

La sfârşitul vieţii ei, Jane, o femeie puternică cu franc-parleur (care spune deschis ce are de spus), ne dezvăluie copilăria ei martiră cu un tată violent şi alcoolic:

„Mai târziu, am ales un soţ care trebuia, şi el, să se reveleze a fi violent şi alcoolic. Am sfârşit prin a-l părăsi. Cu un recul, îmi dau seama acum că acest mariaj, cu toate marile suferinţe pe care le-am îndurat, a fost cel mai bun lucru care putea să mi se întâmple. A trebuit să mă scufund din nou în suferinţele copilăriei mele. Am descoperit numeroase răni îngropate pe care relaţia cu soţul meu le-a făcut să iasă la suprafaţă. Astăzi simt un imens sentiment de recunoştinţă pentru aceasta.”

Este la fel de valabil şi pentru apropiaţii noştri, pe care nu i-am ales noi, în special membrii familiei noastre. Părinţii noştri, fraţii şi surorile noastre, copiii noştri – mai ales adolescenţii – pot să ne facă viaţa imposibilă. Oricât de dificile ar fi, aceste relaţii sunt o sursă de neînlocuit de învăţăminte pentru că nu putem să ne despărţim atât de uşor de familia noastră ca de prietenii sau cunoştinţele noastre. Cel mai adesea, nu avem altă alegere decât aceea de a încerca să aranjăm lucrurile. În fapt, singura soluţie constă pur şi simplu în a încerca să-i iubim pe apropiaţii noştri aşa cum sunt.

Asemenea pietricelelor şlefuite de mare, asperităţile noastre se îmblânzesc la contactul cu ceilalţi, care ne vor permite să descoperim ceea ce avem de învăţat.

Credem adesea că, pentru a fi fericiţi, este suficient să modificăm anumite aspecte ale unei relaţii, că este suficient să-l schimbăm pe celălalt pentru ca el să ne convină şi ca noi să fim fericiţi. Ce iluzie!

Fericirea nu depinde de o „ameliorare” a relaţiei. Noi nu-l putem schimba pe celălalt şi, în orice caz, nu acesta este rolul nostru. Întrucât noi vrem să fim ceea ce suntem cu adevărat, pentru ce nu l-am lăsa şi pe celălalt să facă la fel?

Relaţiile noastre nu sunt „şchioape”. Şi faptul că celălalt nu corespunde aşteptărilor noastre nu înseamnă că el este fără valoare. Orice relaţie este reciprocă, în sensul că suntem oglinda celuilalt. Dat fiind faptul că cei care se aseamănă se atrag, noi vom atrage ceea ce este în adâncul nostru.

Charles şi Kathy sunt căsătoriţi de cinci ani. Charles a înţeles bine conceptul oglinzii: „Dacă relaţia mea este plictisitoare, este aşa pentru că eu mă plictisesc, sau mai rău, pentru că eu sunt plictisitor.”

Da, Charles are dreptate. Dar vestea cea bună, este că conştientizarea lui face problema mai tangibilă. A te mulţumi să spui că o relaţie este plictisitoare nu este ceva foarte constructiv şi nu rezolvă problema.

Să ştiţi că problema rezidă în voi, de aceea este posibil să o descoperim şi să o rezolvăm. Aşa cum am spus, este zadarnic să vrei să schimbi pe cineva, tocmai pentru acest motiv. Noi înşine ne creăm destinul nostru. Nouă ne revine să tragem învăţăminte dintr-o situaţie dată. De cele mai multe ori am prefera să ne debarasăm de partenerul nostru mai degrabă decât să căutăm să ne rezolvăm propriile dificultăţi. Relaţia cu celălalt reprezintă o ocazie unică de a descoperi problemele noastre şi realitatea fiinţei noastre. Aceasta nu înseamnă că o relaţie marcată de violenţă trebuie continuată cu orice preţ. Dar, înainte de avă separa, trebuie să vă întrebaţi asupra cauzelor: este celălalt, relaţia, sau voi înşivă?

O privire prea exigentă asupra altuia ne deturnează de la adevăratul nostru obiect: noi înşine. După cum se spune: „Trebuie să fiu gol pentru a plin de tine”. Singura persoană pe care o putem controla suntem noi înşine. Lucrând asupra noastră, situaţia se va schimba de la sine. Ne vom da seama atunci că relaţia funcţionează bine, sau, din contră, că nu merge şi că trebuie să trecem la altceva. Este vorba întotdeauna de o lucrare „interioară”.

În mai multe rânduri, atunci când i-am întrebat pe oameni dacă le-ar plăcea să se îndrăgostească, am fost surprinşi de răspunsurile instantanee şi pătimaşe: „O, da, pentru totdeauna” Sau: „Nu, niciodată! Asta ar însemna să-mi abandonez cariera, să mă sacrific, şi să caut mereu să-i fac plăcere celuilalt.”

Primul răspuns este drăguţ şi total nerealist, dar şi cel de al doilea este la fel de neliniştitor. Cuvântul „sacrificiu” poate el să definească într-adevăr iubirea? Sau este viziunea care i-a fost inculcată acestei persoane în copilăria ei? Noi reproducem în relaţiile noastre ceea ce am observat copii fiind. Faptul de a fi trăit în sânul unei familii dezunite şi nefericite poate modela atitudinea noastră faţă de iubire şi faţă de ceilalţi pentru restul zilelor noastre.

Trebuie să reflectăm la relaţia pe care o întreţinem şi să ne punem întrebările următoare: „Iubirea pe care o dau şi pe care o primesc este sau nu fondată pe concepţia care mi s-a transmis prin educaţia mea? Este genul de iubire pe care mi-aş dori să-l dau şi să-l primesc?” Dacă percepem iubirea ca pe ceva complicat şi dureros, atunci trebuie să căutăm motivul acestei percepţii.

Dacă iubirea reprezintă, pentru noi, o suită interminabilă de complicaţii, este pentru că aşa am trăit-o în copilăria noastră.

Dacă ea este asociată, pentru noi, cu violenţa conjugală, este pentru că, probabil, părinţii noştri au fost prizonierii unei relaţii de acest tip.

Dacă ea este, pentru noi, o relaţie de tandreţe şi de afecţiune, şi acolo, este, probabil, o situaţie trăită în copilărie.

Din nefericire, pentru unii – prea numeroşi, în realitate -, iubirea se rezumă la tentative de dominare şi manipulare, şi adesea chiar la manifestări de ură. Dar nimic nu ne obligă să rămânem veşnic prizonieri ai schemelor atât de negative. Noi putem să redefinim această concepţie. Putem crea relaţia la care visăm. Vai! Rareori o facem. Tot aşa cum unii se separă de partenerul lor pentru a nu avea de înfruntat adevăratele probleme, alţii preferă să le ignore.



Dacă nu punem capăt unei relaţii „şchioape”, este pentru două motive: pentru că sperăm că celălalt se va schimba sau pentru că credem că cu timpul toate se vor rezolva. Se ştie bine că, de multe ori, oamenii reiau o relaţie care a eşuat. Câte femei nu au revenit la un bărbat care niciodată n-a vrut să se angajeze? Dacă angajarea este ceea ce ne dorim în adâncul nostru, de ce alegem cineva care este total incapabil de aşa ceva? Este ca şi cum am vrea să scoatem apă dintr-o fântână seacă.

Faptul de a ne rătăci neîncetat în acest gen de relaţii revine la a căuta un ac în carul cu fân: nu-l vom găsi niciodată. Dacă aspiraţi la o relaţie marcată de tandreţe şi de afecţiune, şi dacă aţi ales o fiinţă care, în mod evident, este incapabilă să vă ofere aşa ceva, atunci este timpul să căutaţi pe altcineva. Nu lăsaţi pe nimeni să se joace cu iubirea şi cu inima voastră. Şi nu lăsaţi vechile scheme să vă modeleze viaţa voastră prezentă. Puteţi să schimbaţi regulile jocului învăţând să vă respectaţi pe voi înşivă ca şi pe ceilalţi, şi înlocuind vechile scheme negative cu altele noi. Puteţi defini un nou cadru pentru iubire, în care celălalt să fie recunoscut şi demn de a fi iubit cu pasiune, şi puteţi spera să fiţi tratat de aceeaşi manieră. Destinul vostru în această viaţă nu depinde decât de voi.

Odată îndeplinită această lucrare, trebuie să învăţaţi să iubiţi fără iluzii. Dacă relaţia noastră este pură, dacă lăsăm să acţioneze universul şi dacă tragem învăţămintele din situaţiile cu care suntem confruntaţi, relaţiile noastre amoroase vor fi atunci fondate pe dar, pe libera consimţire şi pe partajul reciproc. Renunţând să influenţăm asupra relaţiei, descoperim adevărata putere a iubirii, fără iluzii. În acest sens, este inutil să planificăm, să luptăm sau să manipulăm. Trebuie să renunţăm odată pentru totdeauna la acest gen de reflecţii: „Dacă nu îl domin eu, el nu va face ceea ce aştept de la el”, sau „Dacă nu schimb ceva în relaţia aceasta, prietena mea nu se va schimba niciodată.” Trebuie să învăţăm să împărtăşim adevărurile noastre. Nu este nimic rău în a discuta cu celălalt un comportament care ne pare insuportabil. Dar a evoca o problemă pentru a obţine ceva este o formă de manipulare. Noi trebuie să ne împărtăşim experienţele noastre şi să spunem adevărul nostru, dar nu în scopul de a obţine un câştig oarecare de acolo.

Atât timp cât noi ne cramponăm de schemele noastre şi de iluziile noastre, nu vom putea niciodată să iubim în realitate. Să-l lăsăm pe celălalt să fie ceea ce este. Dacă pleacă, este pentru că lucrurile trebuiau să se petreacă astfel.

A trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima ne permite să relativizăm lucrurile. Foarte adesea, persoane perfect fericite într-o relaţie nu se pot împiedica să nu-l asalteze pe celălalt cu gândul de tipul: „Vei mai fi tu aici şi peste douăzeci de ani?” Poate că da, poate că nu; nu ne stă în putere să cunoaştem viitorul.

Este mai dificil de trăit în relaţie cu celălalt aici şi acum decât să ne concentrăm asupra trecutului sau a viitorului. Nu avem noi tendinţa de a-i reproşa neîncetat celuilalt aceleaşi „greşeli” dintr-un trecut îndepărtat pe care îl avem despre el? Aceste amintiri nu influenţează, chiar şi azi, opinia chiar dacă el s-a scuzat şi s-a schimbat? Schemele noastre de comportament ne împing, cu toate acestea, să vrem să-l pedepsim şi să-i amintim greşelile lui. Dacă ne cramponăm de vechile noastre răni, este pentru că am renunţat să-l iubim pe celălalt. Îl loc să repetăm aceleaşi vechi poveşti, ar trebui să învăţăm să strigăm „Au!” atunci când celălalt ne răneşte. Atunci, va fi posibil să mergem înainte.

Când renunţăm la aşteptările noastre iluzorii şi la schemele noastre de comportament, iubirea îşi ia zborul, în toată libertatea. Ea merge unde îi place, şi nu în direcţia pe care am dori-o noi, pentru că „iubirea nu are lege”. Atunci când dăm drumul, ea ne poate oferi momente minunate de tandreţe.

Iubirea este rareori veşnică. Unele poveşti de iubire durează cincizeci de ani, altele numai şase luni, şi altele se termină prin moartea unuia dintre parteneri. Durata unei relaţii sau modul în care ea ia sfârşit nu indică faptul că am greşit drumul. Aceasta este viaţa pur şi simplu. Important este să ne întrebăm dacă o relaţie este intensă sau nu, şi cum putem s-o îmbogăţim.

După cum moartea ne apare ca un eşec, tot aşa avem sentimentul că o relaţie a eşuat dacă ea nu mai durează. Adevărul este că chiar şi o relaţie de şase luni poate fi reuşită şi ne poate îmbogăţi. Fiecare poveste îşi are propria sa raţiune de a fi. Atunci când şi-a împlinit sarcina , putem spune că ea a fost un succes.

Din nefericire, nu întotdeauna ne dăm seama când o relaţie este terminată şi reuşită. James, care trăia în iluzia că orice relaţie trebuie neapărat să „meargă”, ne vorbeşte despre experienţa lui:

„ Acum doi ani, prietena mea Beth şi cu mine ne-am separat. Eu nu am luat niciodată în calcul varianta de a-mi petrece viaţa cu ea, dar am avut, cu toate acestea, sentimentul că relaţia noastră a fost u eşec. Eram rănit, amar şi trist, ea, de partea ei, era la fel. Acum o luna, aproximativ, am întâlnit din întâmplare prieteni şi colegi de ai lui Beth. Am avut imediat impresia că acesta era un semn. poate că trebuia să o sun, poate că povestea noastră nu era terminată? Şi astfel am contactat-o şi am decis să cinăm împreună. În timpul mesei nu am evocat niciodată eventualitatea de a reînnoda prietenia noastră. Ne-am povestit că am învăţat mult unul de la celălalt şi că ceea ce am trăi împreună ne va ajuta să abordăm mai bine viitoarele noastre relaţii. De o manieră cu totul surprinzătoare, la sfârşitul serii, nu numai că nu mai aveam impresia că relaţia noastră a fost un eşec, dar o consideram ca bogată şi reuşită.”

Unele persoane reapar în existenţa noastră. Adesea, aceasta se datorează faptului că povestea nu era terminată şi că încă mai erau probleme de rezolvat. Uneori, se întâmplă ca o relaţie să se reia, nu pentru că este neîncheiată, ci pentru că ea nu este terminată în mintea noastră. Rămâne atunci o muncă de efectuat pentru a ne putea lua rămas bun de la relaţia respectivă. De multe ori este suficient, în acest sens, să încetăm să o considerăm ca pe un eşec.

Nu există erori în iubire. Relaţia se derulează aşa cum ar fi trebuit. De la prima întâlnire şi până la ultimul adio, suntem legaţi de celălalt. Prin intermediul lui învăţăm să ne descoperim sufletul nostru, topografia lui atât de bogată, nouă ne revine să ne consacrăm vindecării noastre. Debarasându-ne de prejudecăţile noastre despre iubire, ne debarasăm în acelaşi timp de aceste întrebări obsedante: „Peste cine voi da data viitoare? Cât timp va dura aceasta?” Noi transcendem atunci acest cadru reductor pentru a găsi o iubire magică creată numai pentru noi de o putere superioară.