**** LECTIA IUBIRII !!!!!!!! ****

Iubirea – pe care ne este atât de dificil s-o definim – este singura experienţă umană cu adevărat reală şi durabilă. Ea este contrarul fricii; ea este esenţa oricărei relaţii, inima creativităţii, puterea puterilor. Ea este ceea ce este mai complex în fiinţa umană. Ea este sursa fericirii, energia care ne leagă pe unii de alţii şi care trăieşte în noi.

Iubirea nu depinde de cunoaştere, educaţie sau autoritate. Ea se situează dincolo de comportament. Este singura binefacere a vieţii pe care nu o putem pierde. În sfârşit, este singurul lucru pe care îl putem cu adevărat da. Într-o lume a iluziilor, a viselor şi a vidului, iubirea este sursă de adevăr.

Cu toate acestea, în pofida puterii şi a măreţiei ei, ea este insesizabilă. Unii îşi petrec toată existenţa în căutarea ei. Ne temem că nu o vom găsi niciodată, iar când o descoperim, ne temem să n-o pierdem sau o considerăm ca pe ceva care ne aparţine, de frică să nu ne scape.

Concepţia noastră despre iubire este cea care ni s-a inculcat în copilărie. Imaginea cea mai comună este cea a idealului romantic: întâlnim sufletul pereche, ne simţim minunat de bine şi credem că această fericire va dura toată viaţa. Bineînţeles, avem inima zdrobită atunci când, în realitate, suntem confruntaţi cu un cotidian care nu mai are atâta romantic, când ne dăm seama că iubirea pe care o dăm şi primim este în general condiţională. Chiar şi sentimentele pe care le nutrim pentru ai noştri sau pentru prieteni sunt fondate pe aşteptări şi condiţii. În mod inevitabil, acestea nu sunt satisfăcute, şi realitatea vieţii cotidiene capătă încet-încet aspectul unui coşmar. Odată spulberate aceste iluzii romantice, ne trezim într-o lume de unde această iubire, despre care visam, ca şi copil, este absentă. Atunci, dintr-un punct de vedere adult, percepem iubirea în mod lucid, cu realism şi amărăciune.

Din fericire, iubirea autentică la care toată lumea aspiră este posibilă, dar imaginea pe care o avem despre ea nu ne permite să o descoperim. Nu este vorba de a visa la sufletul pereche sau la prietenul perfect. Plenitudinea pe care o căutăm este prezentă în noi, aici şi acum. Este îndeajuns să ne amintim de ea.

Cei mai mulţi dintre noi aspiră la o iubire necondiţională, fondată pe ceea ce suntem mai degrabă decât pe ceea ce facem sau nu facem. Cei mai norocoşi dintre noi o vor cunoaşte, poate, pentru câteva minute de-a lungul întregii existenţe. Este trist de spus, dar iubirea pe care o primim este aproape întotdeauna condiţională. Suntem iubiţi pentru altruismul nostru, pentru contul nostru din bancă, pentru veselia noastră, pentru maniera în care ne tratăm copii sau ne întreţinem casa, şi aşa mai departe. Este foarte greu să-i iubim pe ceilalţi aşa cum sunt. Am putea chiar spune că noi căutăm motive să nu-i iubim.

EKR

Într-o zi, o doamnă foarte bine a venit să mă vadă după o conferinţă. Prin foarte bine, vreau să spun: coafată ireproşabil, ţinută vestimentară impecabilă… Iată povestea ei:
» Am participat la sesiunea voastră anul trecut. Întorcându-mă acasă, singurele mele gânduri se îndreptau spre fiul meu în vârstă de optsprezece ani. În fiecare seară, când mă întorceam acasă, îl găseam aşezat la masa de bucătărie, purtând acest oribil T-shirt (tricou personalizat, imprimat) prespălat pe care i l-a dat una dintre prietenele lui. Întotdeauna îmi era frică să nu-l vadă vecinii îmbrăcat cu această oroare şi să creadă că nu sunt capabilă să-mi îmbrac copiii corect. El rămânea acolo zăbovind cu prietenii lui. (Când pronunţa cuvântul „prieteni”, faţa i se strâmba de dezgust). În fiecare seară îi făceam observaţii, începând cu „acest T-shirt”. Pe scurt, vă puteţi imagina genul de relaţie pe care o întreţineam cu fiul meu…
» Şi apoi, într-o zi, am regândit exerciţiul despre sfârşitul vieţii pe care l-am lucrat în timpul sesiunii. Am realizat că viaţa este un dar care nu este veşnic. De asemenea, oamenii care îmi sunt dragi nu vor fi întotdeauna aici. Mi-am pus atunci nişte întrebări esenţiale. Dacă aş muri mâine, ce imagine aş avea despre viaţa mea? Mi-aş spune că am trăit bine, chiar dacă relaţia cu fiul meu nu a fost perfectă..
» Apoi, mi-am spus: „Dacă fiul meu ar muri mâine, mi-am îndeplinit rolul meu de mamă?”
» Mi-am dat seama că aş încerca un sentiment de pierdere enorm şi un conflict profund în raport cu relaţia noastră. Derulând acest oribil scenariu în mintea mea, îmi imaginam înmormântarea lui. Nu mi-ar fi plăcut să fie îmbrăcat într-un costum, pentru că în realitate nu era genul lui. Mi-ar fi plăcut să fie îmbrăcat cu acest afurisit de T-shirt care îi plăcea atâta. Numai aşa i-aş fi adus omagiu.
» Ceva m-a frapat atunci: eram gata, dacă urma să dispară, să-l iubesc pentru ceea ce era el şi pentru ceea ce iubea el, dar nu eram dispusă să-i fac acest cadou pe timpul vieţii. Am înţeles atunci că acest T-shirt avea o enormă importanţă pentru el. Pentru o raţiune pe care nu o cunosc, era haina lui preferată. În acea seară, când m-am întors acasă, i-am spus că poate să poarte acest T-shirt cât dorea el. I-am spus că îl iubeam aşa cum este. Am simţit o uşurare formidabilă, eliberându-mă de toate aceste aşteptări în privinţa lui, încetând să vreau cu orice preţ să decid pentru el şi mulţumindu-mă să-l iubesc aşa cum este. Şi acum nu mai caut ca el să fie perfect, îmi dau seama că este absolut fermecător aşa cum este. »

Nu poţi să te simţi fericit şi în pace într-o relaţie de iubire decât dacă elimini condiţiile la care era ea supusă. Din nefericire, la modul general, cu cât mai mult îl iubim pe cineva, cu atât mai condiţională este iubirea. Ni s-a inculcat în copilărie că era vorba de o regulă – am putea chiar spune că am fost condiţionaţi cu această viziune a lucrurilor. Pentru a modifica această idee preconcepută, trebuie să trecem printr-un dificil proces de dezvăţare. Este iluzoriu să sperăm într-o iubire necondiţională şi absolută, dar o iubire autentică şi durabilă este întrutotul posibilă.

Una din rarele relaţii marcate de o iubire necondiţională este cea pe care o legăm cu copiii foarte mici, pentru că lor nu le pasă de activităţile noastre, de contul nostru din bancă, sau de realizările noastre. Ei ne iubesc, pur şi simplu. Apoi, noi îi condiţionăm recompensându-i când ne zâmbesc, sau obţin note bune la şcoală, sau atunci când sunt „cuminţi”. Ave mult de învăţat de la sentimentele pe care ni le poartă copiii noştri. Dacă i-am iubi fără condiţii, un pic mai mult timp, am crea o lume foarte diferită.

Condiţiile la care supunem iubirea contrariază puternic relaţia noastră cu celălalt. Eliminându-le, vom descoperi noi si minunate aspecte ale iubirii.

Cel mai mare obstacol este frica de a nu fi plătit în schimb. Dacă trăim această teamă, este pentru că nu realizăm că adevărata iubire constă în a da, şi nu în a primi.

Dacă ne petrecem timpul evaluând iubirea primită, nu numai că nu ne vom simţi niciodată iubiţi, dar vom avea sentimentul de a fi sistematic înşelaţi. Nu pentru că aceasta ar fi o realitate, ci pentru că faptul de a „calcula” nu este un gest de iubire. Dacă trăiţi sentimentul de a nu fi iubiţi, nu este pentru că nu sunteţi iubiţi, ci este pentru că vă refulaţi iubirea.

Când vă disputaţi cu un apropiat, credeţi că sunteţi mânioşi din cauza a ceea ce această persoană a făcut sau nu a făcut. În realitate, dacă sunteţi în această stare, este pentru că v-aţi închis inima, pentru că v-aţi reţinut propria iubire. Nu ar trebui să-i privaţi niciodată pe ceilalţi de iubirea voastră, sub pretext că, după voi, ei nu o merită. Şi dacă nu ar merita-o niciodată? Veţi înceta pentru totdeauna să vă iubiţi mama, prietenul, prietena, fratele? În schimb, dacă vă exprimaţi sentimentele în pofida a ceea ce a putut să facă, veţi constata schimbări, veţi descoperi puterea infinită a iubirii. Veţi vedea că inima lor se deschide larg.

DK

O femeie, stewardesă la compania TWA, ne-a povestit următoarele:

» Eram foarte bună prietenă cu o stewardesa de la zborul 800. într-o zi, cum mă gândeam la ea, i-am telefonat. Trecuse deja un timp de când nu ne văzusem şi îmi lipsea. I-am lăsat un mesaj pe robot rugând-o să mă sune. Timpul trecea şi eu eram din ce în ce mai iritată de tăcerea ei. Soţul meu mă sfătuia să o sun din nou sau să-i las un nou mesaj. Ştiam că ea era foarte ocupată şi că trebuia, fără îndoială, să găsească un răgaz de linişte pentru a mă contacta. Cu toate acestea mânia mea creştea până acolo încât am decis să-i retrag afecţiunea mea. A doua zi, am aflat că avionul ei s-a prăbuşit. Am simţit atunci o remuşcare teribilă la gândul că mi-am închis inima faţă de ea.”
Eu am sfătuit-o pe această stewardesă să nu se comporte atât de dur cu ea însăşi. Am insistat asupra faptului că prietena ei ştia, după atâţia ani de relaţie fără nori, că era iubită. Această femeia trebuia să se ierte pe ea însăşi şi să conştientizeze că se comportă exact în acelaşi mod faţă de sine ca şi faţă de prietena ei: ea măsura prietenia după mărimea unui moment, a unui gest, apoi îşi închidea inima. De aceea trebuie să ne străduim să apreciem iubirea de o manieră globală, şi nu după detalii. Căci un singur apel de telefon ne poate deturna de la ea. Această povestire ne arată cum aşteptările noastre, calculele noastre interferează cu expresia iubirii noastre. Este o lecţie dureroasă.

Pentru a fi în măsură să ne deschidem inima, trebuie să facem efortul să luăm în considerare lucrurile diferit. Dacă ne închidem, dacă suntem intoleranţi este adesea pentru că nu-l înţelegem pe celălalt. Nu înţelegem de ce ea nu dă telefon, nici pentru ce este atât de zgomotoasă, şi atunci decidem să nu o mai iubim. Ne focalizăm prea mult asupra rănilor noastre, a tristeţii noastre, asupra tratamentului nedrept pe care l-am îndurat. În realitate, noi ne trădăm pe noi înşine refuzând să oferim zâmbetul nostru, înţelegerea noastră, iubirea noastră. Noi păstrăm în posesia noastră cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni l-a acordat. Refuzul de a ne dărui iubirea este mult mai grav decât ceea ce celălalt a putut face.

Într-o seară, târziu, o doamnă în vârstă de nouăzeci de ani ne-a mărturisit sentimentele ei despre viaţă şi iubire:

» Mama mea nu avea deloc încredere în bărbaţi. Pentru ea, ei nu erau buni decât să asigure securitatea materială. La vârsta adultă, am decis să rămân alături de mama mea şi să nu las să intre niciodată iubirea în viaţa mea. De ce m-am expus unui astfel de insucces? Nu aveam încredere decât în fratele meu, pe care îl iubeam profund. El era totul pentru mine: fratele meu mai mare, prietenul meu, protectorul meu. Fratele meu s-a căsătorit cu o femeie minunată.
» În timp ce mă apropiam de treizeci de ani, el a căzut grav bolnav. Medicii nu ştiau exact de ce anume suferea. Eu îi ţineam companie la spital şi, nu aş putea să spun de ce, dar amândoi ştiam că el va muri. I-am mărturisit că nu voi putea trăi niciodată într-o lume din care el era absent. El mi-a spus că viaţa i-a adus lui enorm de mult şi că, dacă ar trebui să o ia de la început, nu ar schimba nimic în existenţa lui, cu excepţia a ceea ce mă privea pe mine: „Mi-e teamă să nu treci pe alături de viaţa ta, pe alături de iubire. Să nu faci aşa. Fiecare, de-a lungul călătoriei existenţei, trebuie să facă experienţa aceasta. La urma urmei, puţin contează vârsta, persoana, durata, căci important este să iubeşti. Să nu treci pe alături de iubire. Să nu iei trenul vieţii fără ea.”
» Datorită sfaturilor fratelui meu am putut eu să mă abandonez, în sfârşit, vieţii mele de femeie. Puteam să continui să nu am încredere în bărbaţi, puteam să devin o femeie „nerealizatã”. Dar am reuşit să-mi surmontez neîncrederea şi fricile mele. Fratele meu avea atâta dreptate: o viaţă fără iubire rămâne neîmplinită. »

Cei mai mulţi dintre noi, din cauza educaţiei primite, au aceeaşi concepţie despre „iubire” ca cea pe care o avea această doamnă în tinereţea ei. Foarte devreme, învăţăm să nu avem încredere în bărbaţi, în femei, în căsătorie, în părinţi, în familia-frumoasă, în colegi, în patroni şi în viaţa însăşi. Toate acestea ne-au fost inculcate de către oameni bine intenţionaţi care credeau că acţionează pentru binele nostru. Ei nu-şi dădeau seama că ei ne condamnau astfel la a trece pe alături de iubire.

Cu toate acestea, în adâncul fiinţei noastre, noi ştim că destinul nostru este acela de a trăi şi de a iubi deplin, de a trăi mari aventuri de-a lungul întregii noastre existenţe. Este posibil ca acest sentiment să fie profund îngropat, dar el este acolo, în aşteptarea de a fi dezvăluit în urma unui eveniment sau a unei conversaţii. Adesea, învăţăm lecţii pe căi neaşteptate. Datorită copiilor, de exemplu.

EKR

[…]

Noi toţi visăm la o viaţă plină de iubire şi de aventuri. Din nefericire, găsim o mie şi una de motive pentru a renunţa să trăim visele noastre, aşa-zicând pentru a ne proteja. În realitate, aceste motive ne încătuşează şi ţin viaţa la distanţă. Existenţa noastră se va termina mai degrabă decât credem. Atunci, dacă aveţi o bicicletă veche în garajul vostru (se referă la un episod sărit în această traducere), sau pe cineva căruia să-i exprimaţi iubirea voastră, acum trebuie să acţionaţi.


EKR

Reflectând la lecţiile iubirii, mă gândeam la propria mea experienţă. Natural, faptul că încă sunt în viaţă înseamnă că încă mai am lecţii de reţinut din existenţă. Ca toţi cei cu care am lucrat, am nevoie să învăţ să mă iubesc mai mult. Eu mă văd întotdeauna ca pe o elveţiană „de la ţară” şi, de fiecare dată când aud expresia „iubire de sine”, trebuie să admit că îmi imaginez o femeie pe cale de a se masturba. Astfel că nu am putut niciodată să asimilez corect acest concept.
Am primit multă iubire de la ceilalţi atât în viaţa mea personală cât şi în cea profesională. În aceste condiţii, am putea crede că ar fi normal să mă iubesc pe mine însămi. Dar, vai, nu aceasta este situaţia, şi aşa se întâmplă cu cei mai mulţi dintre noi. Eu îmi dau seama de aceasta, după ce am fost alături de sute de pacienţi. Iubirea trebuie să vină din interior, dacă trebuie să vină într-o zi. Şi, în ce mă priveşte pe mine, sunt sigură că ea nu este încă acolo.

Cum să facem să ne iubim pe noi înşine? Aceasta este, fără îndoială, provocarea cea mai mare pe care trebuie s-o înfruntăm. Puţini sunt cei care au învăţat aceasta pe timpul copilăriei lor. La modul general, ni se inculcă, încă de foarte devreme, ideea că iubirea de sine este un lucru rău, pentru că este confundată cu egolatria sau egocentrismul. Ajungem astfel să credem că ea constă în a întâlni fiinţa ideală, sau pe cineva care să ne trateze aşa cum ne-am dori. Dar toate acestea nu au nimic de a face cu iubirea.

Cei mai mulţi dintre noi nu au făcut niciodată experienţa ei. Noi primim recompense, mai ales. Copii fiind, învăţăm că vom fi „iubiţi” dacă vom fi politicoşi, dacă vom obţine note bune, dacă îi zâmbim mamei, sau dacă ne spălăm bine pe mâini înainte de masă. Ne facem luntre-punte pentru a fi iubiţi, fără să realizăm niciodată că este vorba de o iubire condiţională, deci factice. Cum să putem iubi dacă trebuie să îndeplinim atâtea condiţii? Putem începe prin a hrăni spiritul nostru simţind compasiune pentru noi înşine.

Vă hrăniţi spiritul? Ce aţi făcut pentru a vă simţi mai bine în pielea voastră? Când te iubeşti pe tine însuţi îţi umpli existenţa cu activităţi îmbucurătoare, care încântă mintea şi inima. Nu este vorba de ceea ce ni se cere să facem , ci de ceea ce facem numai pentru noi înşine. A avea grijă de noi, aceasta poate fi a te scula mai târziu într-o sâmbătă în loc să te scoli devreme pentru a îndeplini o activitate „productivă”. Înseamnă, de asemenea, a integra toată iubirea care se află în jurul nostru.

Aveţi puţină compasiune pentru voi înşivă, faceţi o pauză. Încetaţi, pentru o clipă, să spuneţi că sunteţi stupid, că nu ar fi trebuit niciodată să faci aceasta sau aceea. Când cineva comite o eroare, îi spuneţi, în general, să nu se îngrijoreze, că aceasta i se întâmplă la toată lumea, că nu aveţi de ce să faceţi o problemă din aceasta. Cu toate acestea, când faceţi aceeaşi eroare, aveţi sentimentul că sunteţi sub orice critică. Noi avem, în general, tendinţa de a fi mai indulgenţi faţă de ceilalţi decât faţă de noi înşine. Străduiţi-vă deci să fiţi la fel de toleranţi cu voi înşivă după cum sunteţi cu ceilalţi.

DK

Caroline este femeie deosebită şi frumoasă, aproape la cincizeci de ani, plină de suflet şi de spirit . Are un păr magnific şi negru şi zâmbetul cel mai sincer care poate fi imaginat. Ne-am cunoscut în timp ce lucram pe acelaşi proiect şi trebuie să spun că este una din persoanele cele mai fericite pe care mi-a fost dat să le întâlnesc. De doi ani, ea trăia o minunată poveste cu un bărbat inteligent, fermecător şi plin de spirit. La acea vreme, ei puneau la punct ultimele detalii ale căsătoriei lor şi intenţionau adopţia unui copil.
Frecventarea Carolinei a fost pentru mine o experienţă entuziasmantă. Nimeni nu-i era indiferent, era foarte drăguţă şi apropiată faţă de fiecare – recepţioner, ospătăriţă… Într-o seară, în timpul cinei, i-am spus că ea are noroc în dragoste. Cu un hohot de râs, ea mi-a răspuns că nu este noroc şi mi-a relatat povestea ei:
Cu şase ani în urmă, ea descoperise un nodul la unul din sâni. În urma biopsiei, medicul i-a spus că lui îi părea ceva neliniştitor. Ea a trebuit să aştepte încă trei zile pentru a şti dacă este vorba sau de o tumoare canceroasă.
» Credeam că este sfârşitul, spunea ea. Toată tristeţea vieţii mele mi-a apărut în toată claritatea ei. Aceste trei zile mi s-au părut a fi cele mai lungi din toată viaţa mea. Am scos un imens suspin de uşurare când am aflat că nu era vorba de cancer. Era, evident, o veste minunată, dar mi-am jurat să trag învăţămintele din aceste trei zile atroce: nici nu se punea problema să mai trăiesc aceeaşi viaţă ca şi înainte.
» Vacanţa de Crăciun se apropia şi eu primisem, ca de obicei, mai multe invitaţii pentru revelion. În anul precedent fusesem cumplit de singură. Trecusem de la o serată la alta pentru a găsi iubirea. Voiam să fiu iubită, voiam ca cineva să-mi dea toată iubirea pe care eu mi-o refuzam mie însămi. Mergeam la o serată, căutăm repede pe bărbatul visurilor mele şi, dacă nu îl găseam, mă grăbeam spre altă petrecere. După mai multe tentative mă întorceam acasă, deznădăjduită, mai singură decât la începutul serii.
» În acel an, am decis să schimb strategia. Trebuia să existe o soluţie. Am decis să încetez să caut iubirea cu orice preţ. M-am dus la o serată, spunându-mi că, dacă alesul inimii mele nu se afla acolo, aş putea totuşi să petrec o seară agreabilă în compania unor persoane minunate. Mă mulţumeam să le vorbesc, să mă amuz. Eram dispusă să iubesc aceste persoane pentru ceea ce erau ele.
» Bun, sunt sigură că credeţi că în aceste circumstanţe l-am găsit pe alesul inimii mele. Dar nu, nu a fost deloc aşa. Totuşi, la sfârşitul acestei serate, nu m-am simţit nici singură, nici disperată, pentru că vorbisem cu adevărat cu oamenii. În acea seară, zâmbetele şi râsetele mele au fost autentice, ca şi iubirea pe care o trăiam. A fost un moment minunat. M-am simţit iubită ca niciodată până atunci şi, spre marea mea surpriză, mă iubeam eu pe mine însămi mai mult.
» Apoi, am continuat să aplic aceeaşi „strategie”, nu numai cu ocazia seratelor, dar şi la birou, la magazin, în toate situaţiile posibile şi imaginabile. Cu cât dădeam mai multă iubire, cu atât primeam mai multă, şi cu atât îmi era mai uşor să mă iubesc pe mine. Mă simţeam din ce în ce mai aproape de prietenii mei, am avut câteva întâlniri minunate. Am devenit cineva foarte fericit, cineva pe care ai dorinţa să-l cunoşti. Nu mai eram acea persoană disperată, mereu în căutare de fericire. Făceam experienţa iubirii în fiecare zi. »

A te iubi pe tine însuţi înseamnă a absorbi iubirea care se află în orice clipă în jurul tău, înseamnă a da la o parte toate barierele. Este dificil să vezi barierele pe care le ridicăm în jurul nostru, dar ele sunt într-adevăr acolo, şi ele afectează toate relaţiile.

Când vom fi în faţa lui Dumnezeu, El ne va pune această întrebare: „Ai dat sau primit iubire?” Vom învăţa să ne iubim pe noi înşine lăsându-i pe alţii să ne iubească şi redând-o lor. Dumnezeu ne-a dat nenumărate ocazii de a iubi şi de a fi iubiţi. Ele sunt acolo, în jurul nostru, şi aşteaptă doar să le sesizăm.



EKR

Un bărbat în vârstă de treizeci şi opt de ani, căruia i-a fost diagnosticat un cancer de prostată, mi-a mărturisit că şi-a trecut în revistă întreaga existenţă pe timpul tratamentului său. În timp ce îşi evoca solitudinea, faţa i s-a umplut de tristeţe. Eu am făcut atunci următoarea remarcă:

- Cum se face că nu există nici o femeie în viaţa unui bărbat atât de strălucitor, seducător şi fermecător ca dvs?

- Eu nu am avut noroc în dragoste. Degeaba am făcut totul pentru a le face pe partenerele mele fericite, am sfârşit întotdeauna prin a le decepţiona. Când îmi dau seama, este deja prea târziu. Până acum aceasta nu avea nici o importanţă pentru că nu aveam nici o problemă în a-mi găsi pe altcineva. Acum, am parcurs deja jumătatea drumului, dar viaţa mea ar putea să se încheie mult mai devreme decât aş putea crede. Încep să mă întreb dacă am iubit vreodată cu adevărat pe cineva. După cum se vede, femeile nu sunt fericite cu mine. Este mai bine să renunţ la idee.

Eu i-am spus atunci un lucru la care, aparent, el nu a reflectat niciodată: „Şi dacă iubirea nu ar consta în a face o femeie fericită, ci pur şi simplu în a trăi clipa prezentă? Se ştie bine că nu putem face pe cineva fericit tot timpul. Poate că aţi rătăcit complet drumul, poate că singură prezenţa voastră ar fi de ajuns.”

Viaţa este marcată de suişuri şi coborâşuri. Noi nu putem rezolva toate problemele apropiaţilor noştri, dar putem rămâne lângă fiinţa iubită. Nu este aceasta, de-a lungul anilor, cea mai frumoasă dovadă de iubire?

„Astăzi sunteţi la spital pentru a urma un tratament contra cancerului de prostată. În aceste condiţii, este improbabil ca o femeie – nu contează care alta – să vă poată face fericit, i-am subliniat eu. Dar nu credeţi că prezenţa unei fiinţe dragi alături de dvs, în aceste împrejurări dificile, ar constitui un mare reconfort pentru dvs?”

DK

Eu îmi închei de multe ori conferinţele evocând destinul tragic al unei tinere mame şi a fiicei ei, Bonnie, care trăia într-o suburbie a oraşului Seattle. Această povestire ne arată cum un necunoscut poate fi o sursă de reconfort. Într-o zi, această femeie a încredinţat-o pe mica sa Bonnie, de şase ani, unei vecine pentru a avea grijă de ea pe timpul orelor ei de serviciu. În cursul zilei, în timp ce Bonnie se juca pe peluza vecinei, o maşină a derapat la un viraj, a zburat peste gardul grădinii şi a lovit-o în plin pe fetiţă, care a fost proiectată în stradă.

Poliţia a ajuns aproape imediat la locul dramei. Un poliţist a alergat spre fetiţă şi a constat imediat gravitatea rănilor ei. Văzând că nu se mai putea face nimic pentru a o salva a luat-o pur şi simplu în braţele lui.

Când a ajuns ambulanţa fetiţa încetase deja să respire. Echipajul de prim ajutor au pus imediat în funcţie echipamentul de reanimare şi au transportat fetiţa cu toată viteza la spital. Acolo, echipa de urgenţă a încercat timp de o oră reanimarea dar degeaba.

O infirmieră, care încercase cu disperare să-i telefoneze mamei lui Bonnie la serviciu, a ajuns în sfârşit s-o găsească şi să-i aducă teribila veste cu cea mai mare delicateţe posibilă. Deşi i s-a propus să vină cineva după ea, mama voia cu orice preţ să parcurgă singură traseul destul de lung.

Când a ajuns în sfârşit la spital, s-a arătat stoică până la descoperirea fetiţei care zăcea fără viaţă pe masa de operaţie. Atunci s-a prăbuşit complet.

Medicii i-au explicat natura rănilor fetiţei şi ceea ce au făcut pentru a o salva. Acestea n-au avut nici un efect. Infirmierele, la rândul lor, i-au spus că şi ele au făcut tot ce le-a stat în putinţă. Mama rămânea de neconsolat şi într-o asemenea stare de istovire, încât echipa de ajutor se gândea să o reţină în clădire. Apoi, femeia a traversat sala de urgenţe şi s-a îndreptat spre telefonul public pentru a-i preveni pe membri familiei. Văzând-o, un poliţist, care stătea acolo de aproape patru ore, s-a ridicat. Era cel care o luase pe mica Bonnie în braţele lui. S-a apropiat de mamă şi i-a povestit ceea ce s-a întâmplat, apoi a adăugat: „Vreau doar să ştiţi că nu a fost sigură.”

Mama a simţit un imens sentiment de recunoştinţă aflând că, în ultimele ei clipe, fetiţa a fost înconjurată de afecţiunea şi de susţinerea acestui om. S-a simţit uşurată pentru că ştia că fiica ei a simţit reconfortul iubirii la sfârşitul existenţei ei chiar dacă acesta a fost gestul unui necunoscut.

EKB

A trăi în clipa prezentă este primordial în toate circumstanţele vieţii, inclusiv la capătul ei. Cu mulţi ani în urmă am observat un fenomen interesant într-un spital. Mai mulţi muribunzi afirmau că se simt perfect, nu fizic, ci mental. Eu nu aveam nici o legătură cu aceasta. Femeia de menaj producea acest efect asupra lor. De fiecare dată când ea părăsea camera unui bolnav, starea acestuia se ameliora vizibil. Aş fi dat un milion de dolari să-i aflu secretul. Apoi, într-o zi, am întâlnit-o pe culoar şi am întrebat-o cu un ton mai degrabă aspru:

- Dar ce faceţi cu pacienţii mei?
- Nu fac nimic altceva decât să le mătur camerele, mi-a răspuns ea, în defensivă.

Foarte hotărâtă să descopăr secretul acestei poveşti, am urmărit-o, un anumit timp, dar degeaba. După câteva săptămâni de la acea discuţie, ea m-a abordat în cele din urmă pe culoar şi m-a introdus într-o mică încăpere din spatele infirmeriei. Mi-a povestit atunci că, cu ceva timp în urmă, băieţelul ei de trei ani a căzut bolnav grav. Ea l-a adus repede la urgenţă la spital, unde a aşteptat cu disperare ore întregi ca cineva să vrea să se ocupe de el. Dar nu a venit nimeni şi copilul a murit în braţele ei, secerat de o pneumonie. Mi-a povestit toate acestea fără cea mai mică urmă de ură, resentiment sau mânie.

- De ce îmi povestiţi toate acestea? am întrebat-o eu. Ce legătura are aceasta cu pacienţii mei?
- Vedeţi dvs, moartea nu mai este o necunoscută pentru mine. Este o veche, o foarte veche cunoştinţă. Adesea, când intru în camera unuia dintre pacienţii dvs, îmi dau seama că el este paralizat de frică şi că nu există nimeni căruia să-i vorbească. Atunci, eu merg la căpătâiul lui şi îi iau mâna. Îi spun că eu am văzut moartea, că el nu trebuie să se teamă de ea pentru că nu este atât de groaznică. Şi apoi rămân acolo, cu el. Aş putea să-l las singur, dar nu, mă străduiesc să fiu prezentă. Asta este, iubirea.
Necunoscând deloc nici psihologie şi nici medicină, această femeie a descoperit, totuşi, unul dintre marile secrete ale vieţii: iubirea este prezenţă şi compasiune.

De multe ori, în virtutea circumstanţelor, nu suntem în măsură să fim prezenţi fizic. Dar putem rămâne mereu în contact cu celălalt datorită iubirii.

DK

Anul trecut, am fost invitat la La Nouvelle-Orleans pentru a lua cuvântul în faţa unui public de medici şi infirmiere. Apoi, trebuia să susţin un curs pentru asistente sociale la universitatea Tulane. Mă aşteptam la o experienţă care să-mi aducă satisfacţie pe planul profesional, dar în nici un caz la o partidă de plăcere. Când avionul a aterizat, un val de emoţie m-a năpădit: acest loc va rămâne pentru totdeauna cel în care am văzut-o pe mama mea pentru ultima oară. După ce mi-am îndeplinit obligaţiile profesionale, am decis să mă întorc în clădirea unde a murit mama.

Spitalul din oraşul nostru nu dispunea de mijloacele de a se ocupa de mama mea, de aceea ea a fost transferată într-un oraş mai important, la două sute de kilometri de noi. Nu aveam decât treisprezece ani la vremea aceea. Regulamentul nu permitea vizite decât începând de la paisprezece ani. Am rămas deci ore întregi aşezat în exteriorul clădirii de terapie intensivă, în speranţa de a mă strecura pe furiş pe sală pentru a vorbi cu mama, pentru a o atinge, pentru a rămâne pur şi simplu alături de ea.

Situaţia era deja destul de dureroasă aşa cum era. Destinul a vrut ca hotelul Howard Johnson, situat exact alături de spital, unde eu şi tatăl meu ne-am cazat, să fie brusc evacuat. Ne aflam în hol şi ne pregăteam să mergem să o vedem pe mama, când, deodată, mai multe maşini de poliţie s-au oprit în faţa hotelului cu un scrâşnet de pneuri. Poliţiştii s-au năpustit în interior, apoi ne-au ordonat să evacuăm clădirea. Ne grăbeam spre ieşire când am auzit împuşcături. Un trăgător ascuns se afla pe acoperiş şi trăgea asupra trecătorilor. Tatăl meu şi cu mine voiam să mergem direct la spital la mama, dar autorităţile nici nu au vrut să audă şi au insistat să ne refugiem în clădirea alăturată. În cele din urmă, poliţia a recâştigat controlul asupra situaţiei şi noi am putut să intrăm în spital. Trăgătorul furios a fost ucis mai târziu de forţele de ordine.

La treisprezece ani, în momentul în care aveam nevoie disperată să-mi văd mama, să petrec câteva momente preţioase cu oase, să-i spun la revedere, am fost evacuat repede dintr-un hotel pentru că un nebun trăgea asupra trecătorilor.

Douăzeci şi şase de ani mai târziu, traversam din nou mica peluză din faţa hotelului, cu ochii fixaţi asupra spitalului. Îmi aduceam aminte de această zi atât de agitată. Am rămas în faţa porţii unităţii de terapii intensive în care mama mea şi-a petrecut ultimele două săptămâni din viaţă, privind prin acelaşi geam, ca şi băieţelul de altădată care încerca să-şi zărească mama.

O infirmieră a venit spre mine şi m-a întrebat dacă voiam să văd pe cineva. Răspunzându-i „Nu, mulţumesc!”, n-am putut să mă împiedic să nu mă gândesc la paradoxul situaţiei: cu ani în urmă, o altă infirmieră mi-a refuzat intrarea pe sală.
- Sunteţi sigur? a insistat ea. Aveţi tot dreptul.
- Da. Persoana pe care aş fi dorit s-o văd nu mai este acolo, dar mulţumesc totuşi.

Astăzi, după mulţi ani şi multe lecţii, eu ştiu că mama trăieşte în inima şi în mintea mea, ca şi în cuvintele acestei pagini. Eu cred, de asemenea, că ea trăieşte, undeva în altă parte, o altfel de existenţă. Nu pot nici să o văd, nici să o ating, dar pot să-i simt prezenţa. Dincolo de tristeţe şi de separare, eu ştiu că eram alături de ea în ultimele zile, chiar dacă fizic nu am fost prezent.

De multe ori, necunoscuţii sunt cei care îi asistă pe apropiaţii noştri. Profesioniştii sănătăţii – sau orice altă persoană plină de compasiune – îndeplinesc un act de iubire profundă fiind pur şi simplu prezenţi, adesea fără să ştie măcar numele celui pe care îl susţin.

O femeie de menaj, o mamă, un prieten sau un poliţist care ia în braţele lui o fetiţă pe care nu o cunoaşte… Lecţiile despre iubire pot îmbrăca orice formă şi se pot referi la orice fel de oameni. Puţin contează ceea ce suntem, ceea ce facem, importanţa contului nostru din bancă, persoanele pe care le frecventăm: noi toţi putem iubi şi putem să fim iubiţi. Este suficient să fim prezenţi, să ne deschidem inima iubirii şi să o întoarcem, hotărâţi să nu refuzăm acest dar al cerului.

Iubirea este întotdeauna prezentă, în toate experienţele noastre, bune sau rele, chiar şi în tragediile care ne copleşesc. Ea este cea care dă un sens profund cotidianului nostru, este însăşi natura noastră. Oricare ar fi numele pe care i-l dăm – iubire, Dumnezeu, suflet -, ea este vie, tangibilă, pentru că există în fiecare dintre noi. Iubirea este experienţa divinului pentru noi, a caracterului sacru. Ea este bogăţia care se află împrejurul nostru. Nouă ne revine să o luăm