Într-o zi, am mers la spital pentru a o vedea pe Lorena, o pacientă învârstă de şaptezeci şi nouă de ani. Tocmai i se diagnosticase un limfom. Că părul ei alb bine coafat şi cu brăţările ei, aşezată pe pat, ea povestea cu membrii familiei ei.
În pofida diagnosticului sumbru, aveam impresia că fac o intruziune într-o reuniune veselă de familie. M-am prezentat şi i-am propus să revin altădată, când va fi mai puţin ocupată. „Bineînţeles, ador vizitele”, mi-a spus ea zâmbind. Luându-mi rămas bun, mă întrebam dacă era conştientă de starea ei. Dar ea era perfect lucidă: ştia că lupta contra unei maladii care putea fi mortală.
A doua zi, când am revenit, ea deschisese radioul şi dansa singură în camera ei cu entuziasmul unei adolescente de şaptesprezece ani. Observând-o, mi-a venit în minte un vechi clişeu, dar care mi se părea foarte adecvat situaţiei: să ne amuzăm, viaţa este scurtă.
Lorena s-a întors atunci spre mine în timp ce se legăna pe ritmul muzicii. I-am zâmbit şi i-am spus:- Dar ce faceţi?- Dansez watusi.- Şi de ce?- Pentru că sunt capabilă de aşa ceva!
Ea avea dreptate: ne jucăm pentru că avem posibilitatea aceasta. cu toate acestea, ni se întâmplă adesea să refulăm această dorinţă. Lorena, din fericire pentru ea, era capabilă să se amuze, în pofida bolii grave de care suferea.
În pofida diagnosticului sumbru, aveam impresia că fac o intruziune într-o reuniune veselă de familie. M-am prezentat şi i-am propus să revin altădată, când va fi mai puţin ocupată. „Bineînţeles, ador vizitele”, mi-a spus ea zâmbind. Luându-mi rămas bun, mă întrebam dacă era conştientă de starea ei. Dar ea era perfect lucidă: ştia că lupta contra unei maladii care putea fi mortală.
A doua zi, când am revenit, ea deschisese radioul şi dansa singură în camera ei cu entuziasmul unei adolescente de şaptesprezece ani. Observând-o, mi-a venit în minte un vechi clişeu, dar care mi se părea foarte adecvat situaţiei: să ne amuzăm, viaţa este scurtă.
Lorena s-a întors atunci spre mine în timp ce se legăna pe ritmul muzicii. I-am zâmbit şi i-am spus:- Dar ce faceţi?- Dansez watusi.- Şi de ce?- Pentru că sunt capabilă de aşa ceva!
Ea avea dreptate: ne jucăm pentru că avem posibilitatea aceasta. cu toate acestea, ni se întâmplă adesea să refulăm această dorinţă. Lorena, din fericire pentru ea, era capabilă să se amuze, în pofida bolii grave de care suferea.
Cei aflaţi pe moarte ştiu la perfecţie că este esenţial să te distrezi. Este suficient să-i observi în compania apropiaţilor lor pentru a înţelege că aceste momente de răgaz şi amuzament sunt cele care contează cel mai mult la capătul existenţei. Aceşti pacienţi evocau adesea cele mai frumoase momente din trecut: „Îşi aminteşti cum mergeam la plajă?”, sau „Îşi aminteşti cum mergeam cu bicicleta prin ţară?”, sau „Îţi aminteşti cum duceam copiii în parc, duminica?”
Am putea să ne întrebăm pentru ce jocul face obiectul unei lecţii. Răspunsul la această întrebare se află în regretele formulate de cei aflaţi pe moarte care, revăzând filmul vieţii lor, spun adesea: „Ah, dacă aş fi putut să iau viaţa mai puţin în serios!”
De ani de zile de când ne ocupăm de bolnavii în faza terminală, n-am întâlnit unul singur care să spună că ar fi fost mai fericit dacă ar fi lucrat mai mult. Cei mai mulţi dintre ei iau în considerare reuşita lor profesională, socială sau alta cu mândrie, dar ei au înţeles că existenţa nu se reduce la acest aspect. Ei au sentimentul de a fi eşuat atunci când reuşita lor profesională n-a fost însoţită de o reuşită şi pe planul vieţii lor personale. Îşi dau seama că au muncit din greu, dar că nu au trăit cu adevărat. După cum se spune: „Nu poţi fi tot timpul serios!” O viaţă prea serioasă, este o viaţă dezechilibrată.
Suntem pe pământ pentru a ne amuza şi juca de-a lungul întregii existenţe. Pentru copii nu este vorba numai de a petrece timpul, ci este şi o energie vitală care ne ajută să rămânem tineri în spirit, să introducem pasiunea în activitatea noastră. În plus, aceasta favorizează înflorirea relaţiilor şi ne întinereşte. A ne juca înseamnă a ne trăi din plin viaţa.
Din nefericire, noi plasăm rareori amuzamentul pe primul loc în preocupările noastre. Dacă este normal să acordăm un loc privilegiat vieţii noastre profesionale – trebuie totuşi să acoperim nevoile noastre şi ale familiei noastre -, dar nu trebuie totuşi să-i dăm o importanţă nemăsurată. Prea mulţi oameni simt nevoia compulsivă de a reuşi cu orice preţ în ceea ce întreprind. Generaţia actuală ştie perfect cum să facă, dar nu ştie întotdeauna cum să fie.
Dacă sunteţi obligaţi, provizoriu, să desfăşuraţi mai multe activităţi simultan pentru a atinge ambele scopuri, pentru a vă hrăni copiii, atunci nu ezitaţi să o faceţi. Dar dacă munciţi zi şi noapte numai pentru că aceasta este concepţia voastră de viaţă, veţi sfârşi, mai devreme sau mai târziu, prin a vă întreba dacă această existenţă merită cu adevărat osteneală de a fi trăită.
Mulţi oameni muncesc ca nişte ocnaşi numai pentru a avea o mai bună poziţie socială, fără a şti într-adevăr pentru ce. Dacă ies seara, o fac pentru a –şi extinde reţeaua de relaţii profesionale, şi nu pur şi simplu pentru a se destinde între prieteni. Pe timpul week-endului, se străduiesc să „recupereze timpul pierdut”. Şi chiar dacă li se întâmplă să se amuze, nu se pot împiedica să nu gândească că îşi pierd timpul.
Pentru a reuşi, avem tendinţa să-i neglijăm pe cei apropiaţi. Noi credem că, astfel, le putem oferi o viaţă mai bună. Dar ceea ce vor ei este mai ales să petreacă timp în compania noastră.
Da, reuşita profesională este importantă, dar şi timpul liber este tot aşa de important. Dorinţa de a ne amuza – de a ne destinde, de a ne debarasa de stres şi de tensiuni – este înnăscută. Din nefericire, noi am refulat această nevoie fundamentală.
Multe întreprinderi sărbătoresc aniversările angajaţilor lor, de multe ori cu prăjituri şi cu lansări de baloane. Când cred că nimeni nu-i observă, angajaţii se joacă atunci cu baloanele, le trag de sfoară, apoi le lasă să se înalţe până la plafon.
Aceşti lucrători îndârjiţi sunt evident în lipsă de distracţie. Şi mulţi oameni sunt în aceeaşi situaţie, ca şi copiii fără baloane. Noi nu mai ştim să ne distrăm. Ba chiar am uitat ce este acela un joc.
Amuzamentul, înseamnă a face tot ceea ce ne place, numai pentru plăcere pur şi simplu. Jocul transcende toate barierele: puţin contează sexul, religia, rasa sau vârsta. Putem chiar să ne jucăm cu animalele şi să ne facă mare plăcere.
Este şi o bucurie interioară care se exteriorizează. Înseamnă a râde, a cânta, a dansa, a înota, a face plimbări, a face bucătărie, a fugi, a ne juca, a realiza orice altă activitate care ne face plăcere.
Amuzamentul înfrumuseţează toate celelalte aspecte ale vieţii cu culorile bucuriei. Le dă un sens mai profund. Munca devine mai spornică, relaţiile noastre se ameliorează. Jocul ne întinereşte, ne face mai pozitivi. Este unul din primele lucruri pe care copiii învaţă să-l facă. Este ceva natural şi instinctiv.
Nu este trist că majoritatea oamenilor se amuză atât de puţin? Când oamenii îmi spun că nu-şi pot permite să se distreze, eu le răspund că aşa ceva este de neconceput. Divertismentul favorizează echilibrul şi sănătatea psihică. Muncim mai bine dacă ne-am amuzat în timpul nostru liber. Data viitoare când cineva vă va spune că este surmenat din cauza muncii lui, întrebaţi-l ce i-ar place cu adevărat să facă? Dacă vă va spune că este cinefil, întrebaţi-l când a fost ultima dată să vadă un film. Este foarte probabil să auziţi: „Sunt vreo două luni de atunci.” A nu face ceea ce ne place, înseamnă a favoriza surmenajul.
Amuzamentul are de asemenea efecte benefice asupra organismului. Numeroase studii au arătat că râsul şi jocul reduc stresul şi favorizează eliberarea organismului de anumite substanţe – endorfinele – care sunt, din punct de vedere chimic, asemănătoare morfinei. Aceste analgezice şi antidepresive naturale explică raţiunea pentru care ne simţim mai bine după ce am râs şi ne-am jucat: ele joacă rolul unor stimulente naturale.
Râsul este unul din cele mai bune remedii posibile, cu cât râdem mai mult cu atât avem pofta de a râde! Umorul îşi are locul în toate circumstanţele , chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu un subiect atât de serios ca şi moartea.
[…]
Munca şi amuzamentul nu trebuie neapărat să fie activităţi distincte. Este foarte posibil să ne amuzăm muncind. A găsi o plăcere în sarcinile cotidiene ne ajută să ne trăim mai bine ziua şi, în consecinţă, existenţa noastră. Din nefericire, nu este prea uşor să ne fixăm o mulţime de obiective, apoi să trăim frustrarea de a nu le fi atins pe toate.
Dacă trebuie să ne amuzăm muncind, trebuie, de asemenea, să uităm munca în timpul nostru liber. Iată un exemplu de neurmat: „Ce credeţi despre aceasta? Sâmbăta, în loc să mă închid în biroul meu, îmi iau calculatorul portabil şi mă instalez în grădina noastră, unde îmi pot continua activitatea timp de patru sau cinci ore, rămânând în acelaşi timp cu soţia mea. Iată cum reuşesc să asociez munca şi amuzamentul!”
Soţia acestui om ar fi, probabil, de părere că el nu se destinde prea mult. Ea trebuie să se simtă destul de neglijată. Este adevărat, soţul ei este fizic prezent, dar mintea şi inima lui sunt cu ea sau sunt concentrate pe întâlnirea de luni de la birou? Acest om nu se amuză, el munceşte pur şi simplu într-un mediu diferit.
Omniprezenţa calculatoarelor portabile joacă astăzi un rol nefast în răgazurile noastre. Oamenii au urechea lipită de telefonul lor la restaurant, în maşină, în magazine, şi adesea chiar la cinema. Am auzit recent că o femeie vorbea la telefon chiar şi în timpul naşterii.
[…]
Noi uităm să ne amuzăm atunci când luăm viaţa prea în serios. Trebuie să ne amintim de vremea în care ne amuzam natural, înainte de a ni se inculca ideea de productivitate. Era un moment în care inima noastră era deschisă şi în care puteam să ne distrăm fără să ne simţim vinovaţi. Dar ideea de a trăi fără a ne amuza este privită cu suspiciune. Încă de timpuriu ni se spune: „Viaţa este ceva serios. Nu zâmbi aşa. Fă ceva! Devino cineva!” Noi îl privim cu neîncredere pe cel care îşi petrece timpul făcând surf, spunându-ne că ar face mai bine dacă şi-ar construi viaţa.
Evident, ce existenţă oribilă trebuie să fie aceasta: să-ţi reduci toate nevoile la minimum pentru a face în toate zilele ceea ce îţi place. Se crede că un practicant de surfing este un incapabil pentru că afirmă că se distrează în permanenţă. Or, adevărata chestiune este: de ce atâţia oameni se plictisesc în permanenţă?
Toată lumea cunoaşte acest proverb, „Lenea este mama tuturor viciilor” şi ştie că munca trece înaintea plăcerii. Obsedaţi de reuşita socială, nu mai ştim să profităm de ea. Viaţa ne pare dificilă, încercăm mereu să „progresăm” şi să „aranjăm” lucrurile, până acolo încât nu mai găsim timp pentru a ne amuza. Dacă uneori ni se întâmplă să cedăm vreunei distracţii, ne încearcă îndată un sentiment de culpabilitate, pentru că, elementar, o considerăm ca o pierdere de timp. Acesta este motivul pentru care atâţia oameni care au reuşit se ascund pentru a se amuza, şi tot de aceea această dorinţă atât de naturală se traduce la unii prin activităţi nesănătoase. Am evocat mai înainte pe aceşti angajaţi frustraţi care se joacă pe ascuns cu baloane. Dacă această nevoie este reprimată pentru mult timp, ea sfârşeşte prin a se exprima prin comportamente patologice: sexualitate năvalnică, toxicomanie, bulimie sau cumpărături compulsive. Credem că nu merităm să ne amuzăm sau să fim fericiţi, şi atunci ne sabotăm existenţa. Trebuie să reînvăţăm „comportamentele rele” – cu alte cuvinte, să reînvăţăm să ne amuzăm.
Care dintre noi nu a auzit această frază în copilărie: „Ce ai făcut astăzi?” Drept răspuns, trebuia să prezentăm lista tuturor activităţilor noastre pentru a dovedi că nu am pierdut timpul. Şi astăzi chiar, noi am prefera, fără îndoială, să enumerăm sarcinile realizate mai degrabă decât să recunoaştem că am făcut ceva numai pentru plăcerea noastră. Ronnie Kaye, care a supravieţuit la două cancere de sân, povesteşte în conferinţele ei cum a trebuit să se forţeze pentru a „admite” că îi plăcea uneori să petreacă ore întregi „fără să facă nimic”. „A trebuit să învăţ să spun fără ruşine că ascultasem Simfonia a şasea a lui Beethoven toată după amiaza, numai pentru că aceasta îmi aducea o bucurie imensă. Am prieteni care înţeleg importanţa plăcerii şi care mă felicită atunci când le povestesc o anecdotă asemănătoare. A fost un timp în care simţeam jenă dacă nu aveam o mie de lucruri de făcut în acelaşi timp. Astăzi, realizez cât de importantă este muzica pentru mine.”
Oricare a r fi vârsta voastră sau poziţia socială, veţi putea întotdeauna să regăsiţi simţul plăcerii, pentru că vă este înnăscut.
Copiii ştiu să se amuze perfect. La şcoală, cursurile sunt întrerupte de recreaţii, pentru că se ştie demult că munca şcolară trebuie imperativ să fie echilibrată de momente de destindere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru adulţi. Pentru ce nu am avea, şi noi, cursuri de recreare?
Învăţaţi, pentru a reîncepe, să profitaţi de timpul vostru liber. Dacă aveţi un temperament de „primul din clasă”, va trebui, fără îndoială, să vă programaţi cu grijă acest timp şi chiar să vă „forţaţi” ca să vă distraţi. Există întotdeauna treburi rămase în urmă, dar acesta nu este un motiv pentru a nu vă amuza. Dacă nu vă acordaţi un pic de distracţie, veţi sfârşi prin a nu avea nimic de dat celorlalţi, şi prin a resimţi cu amărăciune tot acest timp acordat patronului vostru. Aţi putea chiar să purtaţi pică familiei voastre pentru aceleaşi motive. Amuzaţi-vă acum, sau veţi plăti foarte scump mai târziu.
Să ştiţi că amuzamentul este mult mai mult decât un moment trecător de destindere. Este în realitate un timp consacrat plăcerii. Trebuie să ne sustragem postului nostru, seriozităţii vieţii. În loc să vă aruncaţi asupra cursului de la Bursă, dimineaţa la trezire, citiţi pagina cu benzi desenate. Priviţi un film idiot, cumpăraţi o ţinută amuzantă, sau o cravată împestriţată. Dacă sunteţi genul convenţional la birou sau în viaţă, purtaţi lenjerie fantezie. Nu refuzaţi invitaţiile, fiţi spontani. Faceţi nebunii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu