**** LECTIA AUTENTICITATII !!!!!!!! ****

Stephanie, o femeie de patruzeci de ani, ne relatează în cursul unei conferinţe acest episod:
»Într-o vineri după amiază, cu mai mulţi ani în urmă, mergeam de la Los Angeles la Palm Springs. Nu era chiar cel mai bun moment pentru a opta pentru autostradă, dar mă grăbeam să petrec un week-end de destindere în deşert cu prietenii mei. La ieşirea din Los Angeles m-am pomenit blocată în spatele unui şir de autovehicule. Privind în oglinda retrovizoare, mi-am dat seama că maşina care mă urma venea spre mine cu toată viteza. Am înţeles că şoferul nu remarcase ambuteiajul şi că urma să mă lovească violent. Dată fiind viteza lui, am simţit că sunt în mare pericol, că era posibil să mor.
» Am constat că mâinile se agăţau de volan – fără să fi acţionat conştient, era unul din gesturile mele naturale. Am decis atunci să nu mai trăiesc aşa, în această stare de tensiune, şi să nu mor astfel. Am închis ochii, am respirat profund şi mi-am lăsat mâinile să atârne. M-am abandonat vieţii, cât şi morţii. Apoi am fost lovită cu o violenţă nemaipomenită.
» A urmat apoi o linişte lungă şi am deschis ochii. Eram neatinsă. Maşina din faţa mea era sfărâmată, ca şi cea din spatele meu. A mea semăna cu un acordeon.
» Poliţia mi-a zis că am avut noroc că am fost destinsă, pentru că tensiunea musculară sporeşte probabilitatea de răni grave. Am plecat cu sentimentul că am primit un cadou. Eram teafără şi nevătămată, bineînţeles, dar, mai ales, am înţeles că viaţa este un miracol şi că mi s-a dat o ocazie să mă schimb. Agăţasem viaţă cu o mână de fier dar, în prezent, realizam că pot să o ţin într-o mână deschisă, ca şi cum ar fi vorba de o pană aşezată pe palma mea. Am înţeles că dacă am putut accepta moartea, puteam acum să profit din plin de viaţă. În acel moment m-am simţit, mai mult ca oricând, pe fază cu mine însămi.”

Ca atâtea alte persoane care au văzut moartea în faţă, Stephanie a descoperit un adevăr, nu despre moarte, ci despre însăşi viaţa.

În adâncul nostru, noi ştim că se află fiinţa noastră predestinată. Când devenim această fiinţă, suntem pe deplin conştienţi de aceasta. Inversul este la fel de valabil: ştim când am rătăcit drumul, când nu mai suntem cei care ar trebui să fim.

Conştient sau nu, noi toţi suntem în căutarea de răspunsuri, toţi încercăm să asimilăm lecţiile vieţii. Facem faţă temerilor noastre şi sentimentului de culpabilitate. Suntem în căutarea de sens, de iubire şi de putere. Ne întrebăm cu privire la frică, doliu, timpul care trece. Am vrea să descoperim cine suntem şi să cunoaştem o fericire autentică. Adeseori, încercăm să găsim toate acestea pe lângă cei care ne sunt dragi, sau în religie. Prea adesea, totuşi, credem că banii, statutul social slujba „ideală” etc. ne procură această fericire perfectă. Dar, mai devreme sau mai târziu, noi înţelegem că toate acestea nu ne aduc decât decepţii. Angajându-ne în aceste fundături, suntem invadaţi inevitabil de un sentiment de vid, de impresia că viaţa este lipsită de sens, că iubirea şi fericirea sunt iluzorii.

Unii găsesc un sens pentru existenţa lor prin studiu, căutare spirituală sau artă, alţii prin încercări dureroase. Confruntaţi cu o maladie gravă - a lor înşişi sau a unui apropiat - , sau victime ale unui cutremur de pământ sau altă catastrofă, ei au văzut, în toate situaţiile, moartea de aproape. Aceştia au trebuit să reflecteze, în tenebrele disperării, la ceea ce ar dori să facă din timpul care le-a rămas. Ei au „dat drumul” atunci şi viziunea lor despre viaţă a fost bulversată pentru totdeauna. Nu toate aceste lecţii sunt agreabile, dar fiecare îşi dă seama că ele îmbogăţesc urzeala vieţii lui. De aceea, de ce să aşteptăm ca să descoperim aceste adevăruri esenţiale?

Care sunt învăţămintele pe care viaţa ne cere să le asimilăm? Lucrând cu cei aflaţi pe moarte şi cu cei sănătoşi, ne dăm seama că cei mai mulţi oameni au dificultăţi cu aceleaşi lecţii: cele cere privesc frica, culpabilitatea, mânia, iertarea, abandonarea, timpul, răbdarea, iubirea, viaţa relaţională, jocul, doliul, puterea, autenticitatea şi fericirea.

A descoperi aceste adevăruri esenţiale, înseamnă, într-un fel, a ajunge la maturitate. Nu devenim de azi pe mâine mai fericiţi, mai bogaţi sau mai puternici, dar înţelegem mai bine lumea, şi suntem în pace cu noi înşine. A asimila aceste lecţii, nu înseamnă a căuta să fii perfect, ci a descoperi sensul profund al existenţei. Unul dintre pacienţii noştri a evocat acest fenomen cu aceste cuvinte: „Descoperirea imperfecţiunilor vieţii îmi procură o imensă plăcere.”

Dacă sunteţi pe pământ, este pentru a primi învăţămintele de care aveţi nevoie. Nimeni nu vă va putea spune în ce constau ele. Aflarea lor face parte din parcursul vostru personal. Calea vieţii este jalonată de dificultăţi (sau lecţii), în număr variabil dar niciodată dincolo de capacităţile fiecăruia. Cel care are nevoie să înveţe ce este iubirea se va căsători poate de mai multe ori, sau va rămâne pentru totdeauna singur. Cel care trebuie să-şi lămurească problema banilor va putea să se pomenească complet lipsit, sau dimpotrivă plin de milioane.

În această carte, vom vorbi despre existenţă şi vom descoperi cum este percepută viaţa la capătul ei. Vom constata că nu suntem singuri, ci că noi toţi suntem legaţi unii de alţii. Vom vedea cum iubirea se dezvoltă, cum relaţia cu celălalt ne îmbogăţeşte. Astfel, vom putea revizui, probabil, ideea potrivit căreia suntem slabi, înţelegând că deţinem toată puterea universului în noi înşine. Vom descoperi apoi ceea ce maschează iluziile noastre, ceea ce sunt fericirea şi fiinţa noastră profundă. Vom învăţa, în cele din urmă, că ni s-au dat mijloacele pentru a face din viaţa noastră o reuşită minunată.

Pacienţii în faza terminală cu care am lucrat noi au realizat că iubirea este singurul lucru care contează – singurul pe care îl putem poseda, păstra şi duce cu noi. Aceşti pacienţi au încetat să caute fericirea „în exterior”. Din contră, ei au învăţat să găsească bogăţie şi sens în ceea ce posedă deja, să exploreze mai mult posibilităţile a ceea ce au deja. Cu alte cuvinte, au doborât zidurile care îi împiedicau să profite din plin de existenţa lor. Ei nu mai trăiesc pentru mâine – în aşteptarea veştilor bune referitoare la viitorul lor profesional, la familia lor, sau la viitoarele lor vacanţe – pentru că ei au descoperit bogăţia fiecărui astăzi învăţând să-şi asculte inima.

Viaţa ne propune lecţii, adevăruri universale şi fundamentale despre iubire, frică, timp, putere, doliu, fericire, relaţia cu celălalt şi autenticitate. Nu complexităţile vieţii ne fac nefericiţi, ci faptul de a nu cunoaşte adevărata ei simplitate. Dificultatea constă în a găsi sensul profund al acestor adevăruri. Mulţi cred că ştiu ce înseamnă iubirea. Cu toate acestea, ei nu o găsesc înfloritoare, pentru că nu este vorba de adevărata iubire. Este un văl umbrit de frică, de sentimentul de insecuritate şi de prea multe aşteptări. Noi trăim împreună pe acest pământ şi totuşi ne simţim singuri, slabi şi deconcertaţi.

Confruntaţi cu aceste circumstanţe dramatice, noi putem să creştem şi să dăm ce este mai bun în noi. Din clipa în care am descoperit sensul profund al acestor adevăruri, suntem în măsură să introducem fericirea şi plenitudinea în viaţa noastră. Desigur, ea nu este perfectă, ci autentică şi profundă.

Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem - cea mai puţin evidentă fără nici o îndoială – este următoarea: cine trebuie să descopere aceste adevăruri? Cine sunt eu?

Ne punem fără încetare această întrebare. Ştim, bineînţeles, că între naştere şi moarte există o experienţă pe care o numim viaţa. Sunt eu experienţa sau experimentatorul? Sunt eu acest corp? Sunt eu defectele mele? Sunt eu această boală? Sunt eu o mamă, un bancher, un funcţionar sau un fan de sporturi? Sunt eu produsul educaţiei mele? Pot să mă schimb – rămânând în acelaşi timp eu însumi – sau sunt imuabil pentru totdeauna?

Voi nu sunteţi nimic din toate acestea. Aveţi, fără nici o îndoială, defecte, dar ele nu sunt voi. Suferiţi poate de o boală, dar voi nu sunteţi un diagnostic. Dacă sunteţi bogat, nu sunteţi o cotă de solvabilitate. Nu sunteţi curriculum vitae al vostru, cartierul vostru, diplomele voastre, erorile voastre, corpurile voastre, rolurile(funcţiile) pe care le jucaţi sau titlurile voastre. Toate acestea nu sunt voi înşivă pentru că voi sunteţi capabili de schimbare. Există o parte în voi înşivă care este indefinibilă şi imuabilă, pe care nici timpul, nici boala, nici circumstanţele nu o pot modifica. Există în voi o autenticitate înnăscută pe care o duceţi cu voi în ziua morţii voastre. Voi sunteţi pur şi simplu şi deplin voi.

Pentru a descoperi cine suntem trebuie să ne debarasăm de tot ceea ce nu suntem noi cu adevărat. Când îi observăm pe muribunzi, nu le mai vedem nici defectele, nici erorile, nici chiar bolile. Nu mai vedem decât fiinţa umană care, la capătul vieţii ei, devine mai autentică, mai onestă, mai ea însăşi – exact ca un copil.

Oare numai la începutul şi la sfârşitul vieţii să putem descoperi cine suntem? Trebuie neapărat să aşteptăm circumstanţe extreme pentru a descoperi adevărurile normale? Aceasta este lecţia fundamentală a existenţei: a descoperi eul nostru veritabil şi autenticitatea la ceilalţi.

Într-o zi, Michelangelo a fost întrebat cum a realizat Pieta sau David. El a răspuns că s-a mulţumit să-şi imagineze statuia prezentă deja în blocul de marmură, apoi că a tăiat blocul pentru a găsi ceea ce s-a aflat dintotdeauna acolo. minunata operă de artă, deja creată şi existând din toată eternitatea, nu aştepta decât momentul de a fi dezvăluită. Tot aşa, marele personaj care se află deja în voi este gata să apară în plină zi. Fiecare din noi poartă în ele seminţele măreţiei. Cei „mari” nu au nimic în plus faţă de ceilalţi: ei s-au debarasat pur şi simplu de numeroasele piedici care îi împiedicau să exprime ceea ce aveau mai bun în ei înşişi.

Din nefericire, darurile noastre înnăscute sunt adesea îngropate sub harababura rolurilor de compoziţie pe care le jucăm – părinte, muncitor, persoană de vază, cinic, antrenant, anticonformist, om cumsecade, rebel sau copil bun – care pot înveli adevăratul nostru eu.

Adesea, aceste roluri sunt impuse: „Trebuie să munceşti din greu pentru a ajunge medic.” „Poartă-te ca o fată bine crescută.” „Dacă vreţi să beneficiaţi de o promovare în întreprinderea noastră trebuie să daţi dovadă de eficacitate şi de asiduitate.”

Uneori ne asumăm multe ca acestea cu zel pentru că ne par profitabile: „Mama a făcut totdeauna aşa, înseamnă că este o idee bună.”Toţi conducătorii cercetaşi au simţul nobleţei şi al sacrificiului, deci voi încerca să fiu ca ei.”Nu am prieteni la şcoală. Băieţii care au succes fac skateboard, atunci, vreau şi eu să fac.”

Adoptarea conştientă sau nu a unui rol nou, la voia întâmplării, poate da rezultate dezastruoase. Astfel, acest bărbat şi această femeie care trăiau o fericire fără nori. De când s-au căsătorit, nimic nu mai merge. Până atunci, au trăit doar în cuplu. Căsătorindu-se, ei au adoptat rolurile care le-au fost inculcate – cel al „soţului bun”, sau cel a l „soţiei ireproşabile”. La un nivel inconştient, ei „ştiau” ce trebuiau să fie aceste roluri, în loc să rămână ei înşişi şi să-şi construiască uniunea lor în felul lor, ei s-au străduit să se comporte în consecinţă. Alt exemplu, acest bărbat care se declară extrem de decepţionat de când este tată, în timp ce a cunoscut mari satisfacţii ca unchi. În acest rol, el a stabilit în mod natural legături tandre şi calde cu nepoţii săi. De când este tată, se simte obligat să-şi asume o funcţie specială care îl împiedică să fie el însuşi.


EKR

Nu totdeauna este uşor să descoperi cine eşti cu adevărat. După cum poate ştiţi, surorile mele şi cu mine suntem triplete. La acea vreme, tripleţii erau îmbrăcaţi la fel, li se dădeau jucării identice, li se propuneau aceleaşi activităţi… Nici măcar nu ne considerau ca indivizi, ci ca un ansamblu. La şcoală nu se ţinea seama de capacităţile fiecăreia şi profesorii ne dădeau sistematic aceeaşi notă, pentru că ne confundau şi astfel riscau să se înşele. De multe ori, când stăteam pe genunchii tatălui meu, ştiam că el nu ştia care dintre noi trei eram. În aceste condiţii, vă puteţi imagina ce luptă a trebuit să duc pentru a-mi găsi propria mea identitate. Ştim, în prezent, cât de important este să se recunoască caracterul unic al fiecăruia. Astăzi, naşterile multiple sunt la ordinea zilei şi părinţii au învăţat să nu-i trateze pe copii în acelaşi mod.
Faptul de a fi o tripletă m-a împins foarte devreme să caut autenticitatea. M-am străduit mereu să fiu eu însămi, chiar şi când aceasta era ceva rău văzut. Am crezut totdeauna că nimic nu justifică minciuna şi ipocrizia.
De-a lungul întregii mele vieţi, am dezvoltat astfel o intuiţie puternică pentru a recunoaşte în jurul meu pe cei care sunt veritabil ei înşişi. Eu numesc aceasta a mirosi pe cineva, nu cu nasul meu, bineînţeles, ci cu toate simţurile mele. Astfel, când întâlnesc pe cineva, eu pot să-i trimit un semnal pozitiv dacă este vorba de un om adevărat, sau, în caz contrar, un semnal care să-l poftească să dispară. Lucrarea cu muribunzii permite dezvoltarea unui simţ ascuţit al autenticităţii.
Dacă de multe ori am dificultăţi în a decela falsitatea, în alte împrejurări am reperat-o de o manieră strigătoare. Astfel, de exemplu, s-a întâmplat adesea ca persoane aparent „foarte serviabile” să mă conducă la locul unui colocviu şi să-mi împingă fotoliul rulant până la picioarele tribunei. Dar apoi, odată încheiată conferinţa, nu mai era nimeni care să mă conducă înapoi. Aceşti oameni s-au servit de mine pentru a-şi flata egoul. Dacă ar fi fost vorba într-adevăr de persoane serviabile, ele şi-ar fi pus şi problema întoarcerii mele.

Pe parcursul vieţii noastre, noi interpretăm rolurile noastre (soţ,tată, mamă, blând, revoltat etc), dar rareori se întâmplă să ne întrebăm cu privire la ce ascund acestea. Cele ascunse nu sunt neapărat negative şi pot fi foarte utile în situaţii delicate. Sarcina noastră constă în a le găsi pe cele care ne convin şi a le elimina pe celelalte. Este, oarecum, ca şi cum am curăţa o ceapă, şi aceasta ar putea să provoace şi lacrimi.

Poate fi dureros, de exemplu, să recunoaştem negativitatea pe care o purtăm în noi înşine, apoi să găsim un mijloc de a o exterioriza. Există în fiecare din noi un potenţial care merge de la Gandhi la Hitler. Puţini sunt cei care acceptă ideea de a fi un Hitler potenţial. Nici măcar nu ne-am putea imagina. Cu toate acestea, noi toţi avem în noi o parte negativă. A o contesta este extrem de periculos. Când cineva neagă complet aspectele obscure ale fiinţei lui şi se pretinde total incapabil de o faptă rea, chiar şi în gândire, trebuie cu adevărat să ne neliniştim. A admite potenţialul nostru de negativitate este într-adevăr esenţial, căci putem, astfel, să-l asumăm şi să ne eliberăm de el. Pe măsură ce descoperim adevărurile fundamentale ale vieţii, putem să ne detaşăm de rolurile care mascau o profundă insatisfacţie. Aceasta nu înseamnă că noi suntem intrinsec răi, că că purtăm o mască fără să fim conştienţi de aceasta. Dacă vă credeţi un fel de sfânt, este timpul să vă debarasaţi de această imagine şi să redeveniţi voi înşivă, pentru că o astfel de reprezentare idilică de sine este pur şi simplu o impostură. Adesea, trebuie ca pendulul să oscileze până la cealaltă extremitate (deveniţi atunci o persoană irascibilă) înainte ca el să se stabilizeze. Veţi descoperi atunci ceea ce sunteţi cu adevărat: o persoană care acţionează din compasiune şi nu pentru a obţine ceva în schimb.

Şi mai dificil este, însă, să ne desfacem de mecanismele de apărare care ne-au ajutat să supravieţuim în copilăria noastră. Totuşi, aceste mecanisme se pot întoarce contra noastră când nu mai au raţiune de a fi. O femeie povesteşte cu, copil fiind, avea obiceiul să se izoleze în camera ei pentru a-l evita pe tatăl ei alcoolic. La şase ani, era singurul mijloc de care dispunea pentru a se proteja. Ea a putut, astfel, să supravieţuiască unei copilării dificile. Dar, astăzi, ea este mamă de familie şi o astfel de repliere în sine are efecte nefaste asupra copiilor ei. Mecanismele de apărare care nu mai au justificare trebuie să fie eliminate. Trebuie să le mulţumim pentru rolul lor protector, apoi să ne eliberăm de ele. Adesea, este necesar să ne luăm rămas bun de la această parte din noi. Această mamă trebuie să poată plânge această copilărie normală pe care destinul nu i-a acordat-o niciodată.

Dacă aceste roluri sunt utile pentru un timp, ele pot, de asemenea, ca pe termen lung să se arate a fi pline de consecinţe. Unii îşi dau seama abia dup cincizeci de ani că rolul lor de „susţinător şi garant al păcii” din sânul familiei a luat proporţii nemăsurate. Încet-încet, fără să-şi dea seama chiar, ei s-au făcut răspunzători pentru fericirea fiecărui membru al familiei lor. Ei s-au străduit să rezolve fiecare conflict, să împrumute bani, să-i ajute pe unii şi pe alţii să-şi găsească o slujbă… Şi apoi, deodată, ei au înţeles că acest rol exigent nu corespundea cu ceea ce erau ei în realitate. Atunci, ei au abandonat acest rol. Ei au tot atâtea calităţi, dar nu se mai simt constrânşi să facă fericire altora.

Realitatea acestei lumi este că relaţiile umane antrenează inevitabil conflicte şi decepţii. Dacă vă simţiţi obligat să rezolvaţi cea mai mică problemă, veţi plăti scump, căci sarcina este imposibilă.

Care va fi reacţia voastră luând cunoştinţă de rolul pe care îl jucaţi?
Veţi descoperi, poate:

• Că acest rol era o adevărată corvoadă: „Mă simt mult mai bine în prezent că nu mă mai simt responsabil de fericirea fiecăruia.”
• Că aţi înşelat lumea: „Manipulam pe toată lumea, cu o amabilitate simulată, pentru ca să ne iubească mai mult.”
• Că sunteţi fermecători fiind voi înşivă.
• Că atitudinea voastră era rodul fricii: aceea de a nu fi caritabil, de a nu merge în paradis, de a nu fi iubit.
• Că faptele voastre nu vizau decât propria voastră glorie: „Voiam ca toată lumea să mă iubească şi să mă admire, dar îmi dau seama că sunt o fiinţă umană ca toate celelalte.”
• Că unele persoane au nevoie de problemele lor pentru a descoperi fiinţa lor autentică.
• Că aţi căutat să slăbiţi unele persoane pentru a vă simţi voi mai puternici.
• Că focalizându-vă pe „lacunele” unora, voi evitaţi să vă confruntaţi cu propriile voastre probleme.

Chiar dacă nu am comis niciodată fapte criminale, este necesar să înfruntăm partea obscură din personalitatea noastră. Negrul şi albul sunt limpede vizibile. Părţile gri sunt cele pe care ne străduim să le ascundem sau să le negăm: băiatul cel „bun”, solitarul, victima şi martirul. Sunt părţile gri ale eului nostru ascuns. Trebuie să avem cunoştinţă de aceste aspecte pentru a ne elibera de ele. Nu putem deveni autentic noi înşine decât dacă recunoaştem toate sentimentele şi emoţiile noastre.

Nu este uşor lucru să ne despărţim de aceste roluri dar numai aşa vom putea cunoaşte starea de bine şi ne vom apropia de eul nostru veritabil, care este veşnic.

Fiinţa noastră profundă merge mult dincolo de circumstanţele vieţii noastre, mari sau mici, chiar dacă acestea sunt referinţele noastre esenţiale. Dacă ne aflăm într-o zi bună – dacă timpul este frumos, bursa în creştere, maşina curată şi strălucitoare, dacă livretul şcolar al copiilor este excelent sau seara agreabilă -, avem sentimentul că suntem cineva formidabil. În caz contrar, credem că nu suntem buni de nimic. Noi surfăm pe valul evenimentelor, unele fiind controlabile, altele nu. Dar fiinţa noastră profundă nu este afectată de această lume, de aceste roluri care nu sunt decât iluzii. Dincolo de circumstanţele vieţii noastre, se află o fiinţă minunată. Despuindu-ne de toate aceste iluzii, vom putea să descoperim adevărata noastră natură şi adevărata noastră măreţie.

Fiinţa umană se defineşte prin raport cu ceilalţi. Ne simţim deprimaţi când suntem înconjuraţi de oameni deprimaţi. Trecem în defensivă când suntem contestaţi. Dar fiinţa noastră autentică se situează dincolo de atac sau de apărare. Noi suntem prin natură fiinţe desăvârşite şi preţioase, fie că suntem bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, medaliaţi olimpici sau prizonieri ai unei relaţii dificile. Fie că suntem la începutul sau la sfârşitul existenţei noastre, pe culmea gloriei sau plonjaţi în angoasa disperării, fiinţa noastră profundă se situează întotdeauna dincolo de evenimente. Voi sunteţi ceea ce sunteţi, şi nu boala voastră, sau activităţile voastre. Viaţa, este ceea ce sunteţi, şi nu ceea ce faceţi.

DK

[…]

Necunoasterea adevăratei noastre naturi favorizează în mare măsură depresia. Descoperirea acestei fiinţe profunde constituie o sarcină impresionantă. Nu ştim cum să reacţionăm faţă de acest eu profund care nu are nimic în comun cu cel pe care credeam a-l cunoaşte.

Cei care se ştiu atinşi de o maladie incurabilă se întreabă adesea pentru prima dată în viaţa lor cu privire la propria lor identitate. Faţă în faţă cu perspectiva unei morţi iminente înţelegem, adesea, că o parte din noi înşine este nemuritoare şi imuabilă. Când nu mai suntem în măsură să ne asumăm rolul de bancher, de călător, de medic sau de antrenor, suntem aduşi să ne punem această importantă chestiune: „Dacă eu nu sunt această profesie, atunci cine sunt eu?” Dacă nu mai sunteţi acest angajat cumsecade, acest unchi egoist, acest vecin serviabil, cine sunteţi voi deci?

Pentru a descoperi fiinţa noastră autentică, pentru a şti cu adevărat ce vrem să facem sau, trebuie să ne implicăm deplin în toate actele noastre. Toate aspectele vieţii noastre ar trebui să ne aducă bucurie şi pace, fie că este vorba de munca noastră sau de îmbrăcămintea pe care o purtăm. Dacă îndeplinim ceva numai pentru a face impresie sau a avea un avantaj, nu vom putea niciodată discerne propria noastră valoare. Este extraordinar să constaţi cât de mult trăim în funcţie de ceea ce ar trebui să facem, mai degrabă decât de ceea ce am vrea să facem.

Din când în când permiteţi-vă o mică nebunie. Aţi putea astfel să descoperiţi un nou aspect al vostru. Sau întrebaţi-vă ce aţi face dacă nimeni nu v-ar observa şi aceasta nu ar avea nici o consecinţă. Răspunzând la această întrebare, veţi descoperi multe lucruri despre natura voastră profundă. Se poate ca răspunsul vostru să dezvăluie imaginea mediocră pe care o aveţi despre voi înşivă, sau o lecţie pe care o aveţi de integrat pentru a vă descoperi cu adevărat.

Dacă vă imaginaţi capabili de a comite un furt, este probabil că vă este teamă că vă lipseşte ceva.

Dacă vă imaginaţi capabili de a minţi, este probabil că vă temeţi să spuneţi adevărul.
Dacă vă imaginaţi capabili de a iubi pe cineva pe care momentan nu-l iubiţi, este probabil că vă este frică de iubire.


DK

Odinioarã, pe timpul vacanţelor, aveam obiceiul să fac totul repede: mă sculam devreme, mă străduiam să fac maximum de lucru în cursul zilei, şi mă întorceam epuizat la hotel, seara târziu. Într-o zi, am înţeles în sfârşit că eu nu profitam de aceste zile de concediu, că eram în permanenţă stresat şi m-am întrebat ce aş face dacă nimeni nu m-ar observa: m-aş trezi târziu, aş vizita liniştit două sau trei privelişti interesante, şi aş petrece cel puţin o oră în fiecare zi pe plajă citind o carte bună, sau pentru a nu face absolut nimic. Acest rol de „vilegiaturist entuziast care vrea să vadă absolut totul” nu era pentru mine. Eu acţionam astfel pentru că aşa credeam că trebuie să fac. Mi-am dat seama că eram mult mai fericit şi învăţam mai multe lucruri atunci când asociam destinderea şi vizitele.

Ce aţi face voi dacă nimeni nu v-ar observa – nici părinţii voştri, nici patronul vostru, nici profesorul vostru…? Cum v-aţi defini? Cine se ascunde sub măştile voastre? Adevăratul vostru eu.

La vârsta de şaizeci de ani, Tim, tată a trei fete, a fost victima unui infarct. El a fost întotdeauna un părinte bun pentru copiii lui, pe care i-a crescut absolut singur. După această criză cardiacă, el a început să reflecteze cu privire la existenţa lui:

„Am înţeles că nu numai arterele mele s-au sclerozat. Ci şi eu însumi. Aceasta a început odată cu moartea soţiei mele, cu ani în urmă. A trebuit să fiu puternic pentru ca fiicele mele să fie şi ele aşa. De aceea, am fost dur cu ele. Acum, această sarcină este terminată. Am şaizeci de ani şi voi ajunge în curând la capătul vieţii mele. Nu mai doream sã fac pe zmeul. Vreau ca fiicele mele să ştie că au un tată care le iubeşte enorm.”

În camera de spital, el le-a mărturisit iubirea pe care le-o purta. Ele o ştiau dintotdeauna, dar faptul că tatăl lor şi-a schimbat astfel atitudinea a emoţionat pe toată lumea până la lacrimi. El nu mai credea în necesitatea interpretării rolului de părinte intransigent. Acum, putea să fie el însuşi cu adevărat.

Nu toţi suntem genii ca Einstein sau mari atleţi ca Michael Jordan, dar „debarasându-ne de inutil”, vom putea străluci într-un mod sau altul, după propriile noastre talente.

Fiinţa voastră profundă este acum o chintesenţă a iubirii, perfecţiunea absolută. Voi sunteţi aici-jos pentru a vă vindeca şi pentru a vă rememora ceea ce aţi fost dintotdeauna. Fiinţa voastră autentică este o lumină care vă ghidează în întuneric.

Descoperind adevărata voastră natură, veţi găsi în acelaşi timp ceea ce vă incumbă să faceţi, lecţiile pe care trebuie să le învăţaţi. Atunci când aparenţa şi realitatea fiinţei sunt una, nu mai este necesar să ne ascundem, să ne fie frică sau să ne protejăm. Ne percepem ca pe o entitate care transcende circumstanţele.

DK

Într-o seară, târziu, discutam cu un bărbat dintr-un azil. El suferea de SLA (scleroză laterală amiotropică).
- Ce vi se pare cel mai greu în situaţia dvs actuală? l-am întrebat eu. Spitalizarea? Boala?
- Nu. Ceea ce mi se pare cel mai dur este că toată lumea vorbeşte despre mine la trecut, ca şi cum eu n-aş mai exista. Orice i se întâmplă corpului meu, eu voi fi întotdeauna o persoană separată întreagă. În mine există o parte indefinibilă şi imuabilă pe care nu o voi pierde niciodată şi care nu va dispărea nici cu vârsta, nici din cauza bolii. Acest aspect al fiinţei mele este ceea ce sunt şi ceea ce voi fi totdeauna.

Acest om a descoperit că esenţa fiinţei lui se situează mult dincolo de scleroza lui, de averea lui sau de numărul de copii pe care i-a crescut. După ce ne-am eliberat de toate rolurile noastre, ne rămâne fiinţa noastră autentică. Există, în inima fiecăruia dintre noi, un potenţial de bunătate inimaginabilă, o aptitudine de a da fără a aştepta nimic în schimb, de a asculta fără a judeca, de a iubi de o manieră necondiţionată. Această aptitudine reprezintă scopul de atins. Ne putem apropia de el, puţin câte puţin, în orice moment al zilei, dacă facem acest efort. Sunt mulţi cei care au putut să-i îndrume pe alţii după ce au folosit propria lor boală pentru a termina lucrarea lor neîncheiată.

A cunoaşte fiinţa noastră profundă înseamnă a celebra integritatea eului nostru uman, fără a exclude partea întunecată a fiinţei noastre pe care adesea ne străduim să o ascundem. Contrar a ceea ce s-ar putea gândi, nu ceea ce este „bun” ne atinge, ci ceea ce este autentic. Apreciem mai mult oamenii adevăraţi decât pe cei care îşi disimulează adevărata lor natură în spatele straturilor de amabilităţi artificiale.

EKR

Într-o zi, la şcoala de medicină a universităţii din Chicago, am avut onoarea de a fi aleasă „profesoara preferată”. Pentru noi, profesorii, aceasta era o mare onoare. Toţi voiam să fim recunoscuţi de studenţii noştri.
Când a fost anunţată această distincţie, toată lumea s-a comportat de o manieră fermecătoare faţă de mine, ca de obicei, dar nimeni nu a făcut nici o aluzie la aceasta. Simţeam totuşi că surâsurile lor ascund ceva. Spre sfârşitul zilei, mi-a fost adusă în birou o jerbă magnifică de flori, oferită de unul dintre colegii mei. O felicitare însoţea acest dar: „Mort de gelozie, îşi adresez, cu toate acestea, salutările mele sincere.” Din acel moment, am ştiut că puteam să am încredere în acest om. L-am iubit pentru caracterul lui integru şi autentic. Ştiam că întotdeauna mă voi putea simţi în siguranţă cu el, pentru că îmi arătase adevărata lui natură.

Fiinţa noastră profundă se manifestă prin acceptarea sinceră a feţei noastre întunecate şi a imperfecţiunilor noastre. Pentru a ne simţi bine în pielea noastră, este tot la fel de important să-l cunoaştem pe celălalt ca şi a descoperi adevărul despre noi înşine. Iată ce ne-a povestit un bărbat, apropo de bunica lui foarte bolnavă:

„Eu nu reuşeam să accept această situaţie. În cele din urmă am găsit curajul să-i spun că nici nu mă puteam gândi ca ea ar putea pleca. Ştiu că poate părea egoist dar eu aşa simţeam.

'Dragul meu, mi-a răspuns dânsa, eu mă simt bine, viaţa mea a fost plină şi înfloritoare. Este adevărat, pentru mine este sfârşitul, dar pot să te asigur că am avut o viaţă bogată şi activă. Noi suntem asemenea unei prăjituri: o parte din ea o dăm părinţilor noştri, o parte iubirilor noastre, o parte copiilor noştri, şi o parte carierei noastre. La capătul existenţei, unii nu şi-au păstrat nici o bucată pentru ei înşişi şi ei nu ştiu ce fel de prăjitură au fost. Dar eu ştiu. Este ceva ce fiecare din noi trebuie să găsească prin el însuşi. Acum, eu pot părăsi această viaţă ştiind cine sunt.'

„După ce am auzit aceste cuvinte – „eu ştiu cine sunt” – am putut să o las să plece. A fost ceva radical. Aceste cuvinte mi-au părut atât de profunde. I-am spus că speram ca în momentul propriei mele morţi să ştiu şi eu cine sunt. Ea s-a aplecat înainte, ca pentru a-mi şopti un secret, şi mi-a spus: „Nu ai nevoie să aştepţi ultimele tale zile pentru a descoperi ce fel de prăjitură eşti tu.”