**** LECTIA FRICII !!!!!!!! ****

Cristopher Landon, fiul actorului Michael Landon, avea şaisprezece ani, în 1991, la moartea tatălui său. El evocă pentru noi această perioadă dureroasă:

„După cum puteţi să vă imaginaţi, decesul lui a avut un impact enorm asupra mea. Am avut crize de nostalgie teribile. Tatăl meu era atât de strălucitor, fermecător şi spiritual. Personalitatea lui complexă comporta multe aspecte necunoscute publicului. Moartea lui a însemnat evenimentul cel mai important din viaţa mea. Nu am mai fost acelaşi după aceea. Eram un copil timid, foarte introvertit şi lipsit de siguranţă. Când creşti alături de un tată înconjurat de o asemenea aură, rămâi întotdeauna puţin în umbra lui. Moartea lui, a fost ca şi cum această umbră a dispărut dintr-odată.

» Constatând că multe din fricile mele s-au evaporat după dispariţia lui, am început să reflectez asupra problemei morţii. Pierderea unei fiinţe dragi stabileşte prima noastră relaţie cu aceasta. Suntem aproape de ea şi ne pare mai puţin înspăimântătoare. Am asistat la decesul tatălui meu, am atins atunci moartea de aproape şi ea m-a atins, ea este astăzi pentru mine ceva tangibil. Este mai puţin neliniştitoare de asemenea. Totul a devenit mai puţin neliniştitor. Astăzi nu mă mai înfricoşează aceleaşi lucruri. De exemplu, îmi era foarte frică să iau avionul. Asta îl făcea să râdă pe tatăl meu. După moartea lui, această teamă, şi multe altele, au scăzut în intensitate. Nu a fost un fenomen conştient, dar am început să fac lucruri care nu-mi semănau de loc, cu multă siguranţă.
» Până atunci, la fiecare turnantă a vieţii mele, dădeam înapoi. Îmi era frică de a eşua, sau de a fi ridicol. De aceea, de cele mai multe ori, lăsam să treacă ocaziile de a înainta. Şi apoi, tatăl meu fiind plecat, a trebuit ca eu să privesc moartea în faţă. Am înţeles că putem dispărea în orice clipă şi că trebuia să înfruntăm fiecare dificultate în conştienţă de aceasta. Am început să mă simt mai bine în pielea mea. Cum nu îmi mai era frică pentru mine însumi, de ceea ce sunt sau de ceea ce aş putea să fiu, am început să-mi asum nişte riscuri, să întreprind câte ceva. Nu m-am dus spre paraşutism sau alte sporturi extreme, dar, totuşi, am găsit forţa de a pleca de acasă pentru a merge să fac studii în Anglia. A părăsi confortul şi securitatea de cocon familial reprezenta o etapă foarte importantă a existenţei mele. Am învăţat să mă arunc în apă şi să prevăd. A fost cu adevărat un mare pas înainte pentru mine. Cred cu fermitate că suferinţa morală joacă un mare rol în evoluţia unei persoane.”

De ce să nu sesizăm ocaziile care ne sunt oferite, de ce să nu ne înfruntăm angoasele noastre? De ce să nu mergem înainte, să realizăm visele noastre, să urmăm dorinţele noastre? […] Dacă ne-am comporta astfel am trăi într-o lume fără frică. Poate că este greu de crezut, dar viaţa oferă mult mai multe posibilităţi decât am crede atunci când ne eliberăm de frica noastră. Există o lume nouă în noi, şi în exteriorul nostru, o lume fără frică care nu cere decât să fie descoperită.

Frica este un semnal de alarmă indispensabil. Când traversăm un cartier periculos, seara, ea ne pune în gardă contra unui risc de agresiune real. În situaţiile potenţial periculoase, teama este un semn de sănătate. Ea ne protejează. Fără ea nu am supravieţui pentru mult timp.

Dar este la fel de frecvent să încercăm acest sentiment şi în timp ce nici un pericol nu ne ameninţă. Acest gen de frică este artificială. Această percepţie poate părea reală, dar nu este bazată pe o realitate. Cu toate acestea, această angoasă ne împiedică să dormim noaptea, sau pur şi simplu să dormim. Aparent, ea nu are nici o raţiune de a fi, dar este nemiloasă: ne paralizează şi ne slăbeşte dacă o lăsăm să acţioneze. Am putea califica acest gen de frică drept „falsă mărturie care are toate aparenţele de realitate”. Ea îşi află originea în trecut şi declanşează teama de viitor. Aceste panici, inventate, au totuşi o raţiune de a fi: ele ne dau ocazia de a iubi. Ele sunt „purtătorul de cuvânt” al sufletului nostru care reclamă cu insistenţă să creştem şi să ne vindecăm. Ele ne dau ocazia de a ne modifica comportamentele, de a prefera iubirea în locul fricii, realitatea în locul iluziilor, prezentul în locul trecutului. Este vorba, bineînţeles, şi pentru tot restul capitolului, de aceste frici inventate care ne fac existenţa atât de dificilă.

Surmontaţi fricile voastre, profitaţi de toate oportunităţile care vi se oferă, şi veţi putea atunci să duceţi existenţa la care aţi visat, fără obstacole, eliberată de orice judecată, de orice teamă de opinia altuia.


EKR

Kate, o femeie energică de cincizeci de ani, o evocă pe Kim, sora ei geamănă:

„Acum zece ani, Kim a aflat că avea cancer de colon. Din fericire nu era o formă foarte gravă şi diagnosticul a fost foarte precoce. Dincolo de reacţia normală a unei gemene – „dacă ea moare, atunci o parte din mine va muri” -, boala lui Kim m-a traumatizat profund. Cum suntem adevărate gemene, nu numai că ştim totul despre vieţile noastre, dar ne cunoaştem perfect şi emoţiile noastre. Şi îmi dau seama acum cât de mult ne-a împiedicat frica să trăim deplin, ea şi eu, mult înainte ca boala ei să fie declarată. Cu un anumit recul, realizez că ne temeam de toate sau aproape de toate. În Hawai am fi vrut să învăţăm să dansăm hula, dar ne temeam să nu fim ridicole. După ce am lucrat zece ani pentru un furnizor, am fi dorit să ne deschidem noi propriul restaurant, dar ne-a fost frică că nu vom răzbate, de aceea nici măcar nu am încercat să punem bazele proiectului. După divorţul meu, aveam în gând să plecăm în croazieră. Dar am renunţat la aceasta pentru că eram angoasate la ideea de a pleca singure.

» Astăzi, existenţa noastră s-a schimbat în întregime. Odinioară, trăiam în permanenţă cu teama unui eveniment supărător. Odată cu boala lui Kim, am trăit cea mai mare frică a noastră. Am fost capabile să surmontăm această încercare, de ce altceva ne-am mai putea teme? Realizez astăzi că cea mai mare parte a lucrurilor de care ne temem nu se vor produce niciodată. Frica nu are, în general, nici o legătură cu realitatea trăită.”

Majoritatea evenimentelor vieţii survin pe neaşteptate. Frica nu opreşte moartea, ea este un obstacol în calea vieţii. Chiar dacă este dificil de recunoscut, noi consacrăm o mare parte din existenţa noastră în gestionarea angoaselor noastre şi a efectelor acestora. Frica este o umbră care blochează totul: viaţa noastră amoroasă, sentimentele adevărate, fericirea noastră, fiinţa noastră profundă.

Un copil, crescut într-o familie adoptivă, era victimă a maltratării. Serviciile sociale l-au anunţat că el va merge în curând într-o casă magnifică unde noii lui părinţi îl aşteptau, plini de afecţiune. Va avea propria lui cameră şi chiar un televizor. Cu toate acestea, aflând noutatea, copilul a început să plângă, pradă unei obsesii incontrolabile. El se obişnuise cu situaţia lui. Oricât de dureroasă era, situaţia i-a devenit familiară. Noua casă, pe de altă parte, era plină de pericole necunoscute. Trăise în nelinişte de atâta timp încât nu mai putea concepe viaţa fără aceasta.

Noi toţi suntem asemenea acestui copil. Crescuţi în angoasă, nu ne imaginăm decât un viitor marcat de teamă. Societatea noastră trăieşte din frică. Priviţi titlurile informaţiilor de seară de la televizor: „Elementele pe care le consumaţi sunt periculoase!”, „Îmbrăcămintea copilului vostru prezintă riscuri pentru sănătatea lui!”, „Vacanţele ar putea să vă fie fatale în acest an – un reportaj special la jurnalul de la orele 20!”

Cu toate acestea, dintre evenimentele de care ne temem, câte oare se vor produce în realitate? Adevărul este că corelaţia dintre ceea ce ne temem şi ceea ce ni se întâmplă efectiv este foarte slabă. Realitatea este că alimentaţia noastră este în general sănătoasă, că îmbrăcămintea copiilor noştri nu vor lua în mod subit foc, şi că vacanţele noastre vor fi în general foarte agreabile.

Cu toate acestea, existenţa noastră este în general guvernată de frică. Companiile de asigurări mizează pe faptul că majoritatea evenimentelor de care ne temem nu se întâmplă niciodată. Cu acest joc, ele câştigă în fiecare an milioane de dolari. Nu este vorba de a renunţa la asigurări. Problema este următoarea: există mari şanse să petreceţi momente minunate practicând sportul vostru favorit. Aveţi probabilităţi bune de a supravieţui în lumea afacerilor, şi chiar de a prospera, în pofida tuturor riscurilor şi a erorilor. Este foarte probabil să întâlniţi plin de oameni simpatici în cursul seratelor fermecătoare. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor trăiesc ca şi cum jocurile ar fi făcute dinainte contra lor. Una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facem faţă este de a încerca să surmontăm aceste temeri. Viaţa ne oferă nenumărate oportunităţi, şi nouă ne revine să beneficiem de un număr cât mai mare dintre ele.

DK

Troy este seropozitiv de trei ani, dar el consideră că are noroc pentru că boala nu s-a declarat niciodată. Din punct de vedere fizic, el se simte bine, dar din punct de vedere mintal, este paralizat de frică. Toată viaţa el a suferit de o angoasă difuză:

» Aceasta nu avea nimic paralizant, dar era destul de puternică pentru a mă îndepărta uşor de viaţă. Dar când am aflat că sunt seropozitiv m-am prăbuşit. Aveam impresia că toate fricile mele m-au legat burduf pentru a mă nimici. Prietenul meu, Vincent, este întotdeauna alături de mine. El îmi repetă neîncetat că eu sunt mai puternic decât fricile mele. „Mergi înainte, mă încurajează el, înfruntă-le. Invită frica cea mai mare la masă şi vei vedea că are mai puţină putere asupra ta cât crezi tu.” Mi-am zis: „Să înfrunţi fricile, să mergi înainte? Este deja destul de dur să trăieşti cu SIDA.” La drept vorbind, sfaturile lui mă exasperează mai mult decât orice altceva. Nimeni nu ştia mai bine decât mine cât mă consuma neliniştea. Eram între două joburi, când un coleg de al lui Vincent m-a contactat. Sora lui, Jackie, avea SIDA şi tocmai ieşise din spital. Era dificil pentru el să găsească o persoană capabilă să se ocupe de ea şi voia să ştie dacă nu m-ar interesa pe mine această treabă. Eu i-am spus că mă voi gândi la aceasta şi că îl voi anunţa. Apoi, am mers să-l văd pe Vincent pentru a-i cere sfatul. El mi-a spus că această fată avea neapărată nevoie de ajutor şi că pentru mine ar fi tocmai banii de care am nevoie. L-am întrebat cu privire la starea ei de sănătate şi mi-a spus că ea era, probabil, în faza terminală. La aceste cuvinte toate fricile mele au ieşit la suprafaţă:
- Atunci credeţi că eu pot avea grijă de ea pentru că, şi eu, sunt grav bolnav?
- Nu, mi-a răspuns Vincent. Credem că ţie nu-ţi va fi frică de această boală pentru că şi tu o ai.
- Asta e deci! mi-am zis eu, ei nu pot da greş mai mult!” Nu reuşeam să mă decid, îmi era prea frică. Vincent îmi spunea că nu eram obligat să mă ocup de ea dacă nu doream, dar credea că pot cel puţin să mă întâlnesc cu ea. La început am refuzat, apoi mi-am zis că prea de mult timp trăiam în frică. Am decis deci să mă scutur puţin. I-am cerul lui Vincent să mă însoţească la ea. Ajuns în faţa porţii ei, m-am întors spre el şi i-am spus:
- Scuză-mă, Vincent, dar chiar nu pot.
- OK, ne întoarcem şi le dăm telefon.
Dar am privit din poarta. Acolo, exact în spatele ei, se aflau toate fricile mele. Am decis să le înfrunt şi să văd ce se va petrece. O forţă m-a împins să intru. În interior am văzut-o pe această fată aşezată într-un fotoliu rulant. Nu putea să aibă mai mult de 40 de kilograme. Ea avusese un dublu atac cerebral şi avea dificultate în a se exprima. Avea nişte ochi mari căprui în care se citea spaima. Pe fruntea ei scria: „Voi muri. Mi-e frică să mor singură, mi-e frică să stau absolut singură, mi-e teamă că tu vei pleca.” Angoasele mele cele mai teribile erau acolo, în faţa mea! În timp ce o priveam o imensă tristeţe m-a năpădit. O voce interioară nu înceta să-mi spună: „Fă un pas înainte, intră în frica ta!” Am închis ochii şi i-am spus: „Pot să încep de astăzi, dacă doriţi.”
Am înţeles că eu aveam nevoie să o ajut, să ajut această necunoscută. Mai târziu, am aflat că părinţii ei nu mai voiau să o vadă de când avea SIDA. De aceea erau ei gata să plătească pe cineva care să aibă grijă de ea. Ei aşteptau pur şi simplu ca ea să moară. Ea avea două prietene care veneau din când în când să o vadă, dar nu prea des. La început m-am ocupat de ea cu timp parţial, apoi cu normă întreagă. După un timp am devenit cel mai bun prieten al ei. Nu mă credeam capabil să-mi surmontez fricile, şi totuşi, exact asta s-a întâmplat. În cele din urmă, am sfârşit prin a o iubi.
Spre sfârşit, ea a trebuit spitalizată din nou. Voia ca eu să rămân lângă ea, pentru că era terorizată. În ultima zi, am mers să o văd. Cei de la spital îi chemaseră pe părinţii ei; ei au venit dar au rămas în sala de aşteptare. M-am aşezat la căpătâiul ei, adâncindu-mi privirea în ochii ei imenşi. I-am spus că sunt alături de ea. Puteam să-i simt angoasa. Niciodată nu am simţit ceva mai intens. Apoi, am auzit din nou această voce interioară: „Du-te, această frică nu are putere asupra ta.” Atunci i-am spus: „Voi rămâne şi te voi ţine de mână până când ei te vor duce de cealaltă parte. Acolo, va fi rândul lor să se ocupe de tine. Nu-ţi fie frică, Jackie, nu-ţi fie frică.” Apoi ea a murit. Bustul nemişcat arăta că încetase să respire.
Angajaţii de la morgă au venit să o caute. Erau nervoşi şi neliniştiţi pentru că nimeni nu le spusese că ea avea SIDA. Le era teamă să o atingă, de aceea, cu ajutorul unei infirmiere, am pus corpul în husa mortuară. Mă săturasem să simt toată această frică din jurul ei. Mi-am zis: „Ajunge!” Am preferat să fac eu treaba mai degrabă decât să o las pe mâna acestor indivizi. A fost lucrul cel mai dur pe care l-am făcut vreodată în viaţa mea. Continuam să-i spun: „Nu-ţi fie frică, Jackie, nu-ţi fie frică.” »

Troy şi-a combătut angoasele cu arma iubirii şi le-a învins. Bunătatea este întotdeauna mai puternică. Aşa putem să doborâm frica, pentru că ea nu are nici o putere contra iubirii. Puterea fricii nu se bazează pe nimic. Este suficient să faci un pas înainte pentru a o învinge.

Frica poate adopta mai multe forme: frica de a lua cuvântul în public, de a merge la o întâlnire amoroasă, de singurătate etc. De multe ori este mai uşor să renunţi decât să-ţi asumi riscul de a fi respins. De fapt, temerile noastre sunt dificil de blocat pentru că sunt dispuse în straturi succesive. Trebuie să le „decojim” una câte una pentru a atinge frica fundamentală care le susţine pe toate celelalte. Este vorba în general de frica de moarte.

Să presupunem că suntem extrem de neliniştiţi din cauza unui proiect profesional. „Decojiţi” această angoasă şi, dedesubt, veţi găsi frica de a face greşit. Dedesubt veţi descoperi alte straturi: teama de a nu obţine mărirea aşteptată, de a pierde slujba şi, la urma urmei, de a nu supravieţui, care este esenţialmente frica de moarte şi care susţine multe îngrijorări legate de locul de muncă şi de bani.

Să analizăm acum frica de a invita pe cineva să iasă. Această teamă este susţinută de cea a respingerii, ea însăşi susţinută de teama de a te afla singur în viaţa. La un nivel şi mai inferior se află ideea fixă de a fi respingător. Fără iubire, cum am putea supravieţui? În acest gen de situaţii, angoasa fundamentală este aceea de a nu fi la înălţime. Pentru ce unii rămân la distanţă de serate? Pentru că ei cred că persoana lor nu interesează pe nimeni. Ceilalţi sunt fermecători, frumoşi, gentili, pasionanţi dar nu ei.

În realitate, toate acestea nu sunt decât o expresie a fricii de moarte, despre care putem spune că este răspunzătoare în mare parte de nefericirea noastră. Fără să ne dăm seama teama noastră îi afectează pe cei apropiaţi. Din cauza ei noi rămânem în urmă în viaţa noastră personală şi profesională. Cum orice angoasă se înrădăcinează în frica de moarte, este necesar să învăţăm să ne eliberăm de ea pentru a fi în măsură să le înfruntăm mai uşor pe toate celelalte.

Bolnavii în faza terminală, care sunt cei mai vizaţi de această frică fundamentală, descoperă că ea nu îi zdrobeşte, că nu mai are putere asupra lor. Ei au învăţat că era vorba acolo de un lucru fără importanţă. Dar, pentru toţi ceilalţi, ea rămâne foarte reală.

Dacă aţi putea să eliminaţi toate temerile voastre printr-o atingere de baghetă magică, ce ar schimba aceasta pentru voi? Gândiţi-vă. Dacă nimic nu s-ar mai opune viselor voastre, existenţa voastră ar fi probabil foarte diferită. Este exact ceea ce au descoperit muribunzii. Apropierea morţii ne confruntă cu neliniştile noastre cele mai mari. Ele ne ajută să înţelegem că o viaţă diferită este posibilă şi, prin urmare, că fricile noastre nu mai raţiune de a fi.

Din nefericire, când iau cunoştinţa de aceasta, majoritatea oamenilor sunt prea bolnavi sau în vârstă pentru a începe o nouă viaţă. Ei se scufundă în boală şi bătrâneţe fără să fi putut vreodată să-şi trăiască pasiunile secrete, fără să-şi fi găsit slujba care să le convină, şi fără să-şi fi realizat visele. Cei care au putut să le concretizeze nu se vor sustrage nici vârstei şi nici bolii, dar cel puţin nu vor fi copleşiţi de regrete. Nimeni nu doreşte să plece fără să fi profitat de viaţa lui. În aceste condiţii, lecţia este clară: trebuie să depăşim fricile noastre cât încă avem timp să realizăm visele noastre.

Pentru a atinge acest scop, ar trebui să reflectăm în profunzime asupra vieţii noastre afective şi să mergem spre iubire.

Fericirea, angoasa, bucuria, amărăciunea: dispunem de un vocabular întins pentru a descrie multele emoţii care ne afectează de-a lungul existenţei. Cu toate acestea, în inima fiinţei noastre, nu există decât două sentimente fundamentale: iubirea şi frica. Tot ceea ce este pozitiv provine din iubire, în timp ce tot ceea ce este negativ este rodul fricii. Iubirea generează fericirea, satisfacţia, pacea şi bucuria. Din frică vin mânia, ura, angoasa şi culpabilitatea.

Dacă este adevărat că nu există decât două emoţii fundamentale – iubirea şi frica -, ar fi mai adecvat să spunem că nu există decât iubirea sau frica, pentru că nu le putem trăi pe amândouă în acelaşi timp. Ele sunt opuse. Când ne este frică, nu putem să iubim, şi invers. Puteţi să vă amintiţi de un timp în care aţi trăit aceste două senzaţii în acelaşi timp? Este imposibil.

Trebuie să alegem între cele două, pentru că nu există neutralitate posibilă în materie. Dacă nu adoptaţi cu hotărâre calea iubirii, veţi fi victima fricii sau a unei din componentele ei. În toate circumstanţele noi trebuie să optăm între aceste două emoţii, mai ales în situaţiile dificile.

A prefera iubirea nu vă debarasează de fricile voastre. Din contră, veţi fi subiectul a numeroase temeri, pentru ca să le puteţi surmonta. Este un proces în perpetuă evoluţie. Trebuie deci să ne angajăm în continuu pe calea iubirii pentru a ne hrăni spiritul şi a elimina angoasa, tot aşa cum mâncăm pentru a ne alimenta corpul şi a elibera foamea. Exact acesta a fost demersul lui Troy vizavi de Jackie: în continuu el a ales calea bunătăţii şi a abandonat-o pe cea a fricii. El a înţeles că exista ceva mai important decât propriile frici: a face un serviciu unei fiinţe umane aflate în mare dificultate. Aceasta nu înseamnă că el a fost imunizat pentru totdeauna contra fricii. De fiecare dată când ea se va manifesta din nou, el va trebui să se întoarcă spre iubire, în aici şi acum.

Fricile artificiale privesc fie trecutul, fie viitorul. Prezentul este singura realitate, şi iubirea singura emoţie veritabilă care se exprimă aici şi acum. Frica este întotdeauna fondată pe un eveniment trecut şi provoacă în noi temeri privind viitorul. În aceste condiţii, a trăi în prezent, înseamnă a trăi în iubire, şi nu în angoasă. A trăi în iubire este deci obiectivul nostru. Pentru a-l atinge, trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine.

EKR

Suntem mulţi, din nefericire, cei care trăim în frică. Este cazul lui Joshua, un grafician de treizeci şi cinci de ani. El a făcut arte-frumoase şi visa să fie pictor, dar îşi consacră astăzi cea mai bună parte a timpului pentru realizarea de cărţi de vizită pentru un tipograf.
Acest tânăr avea odinioară planuri măreţe, cu toate acestea mereu i-a fost frică să-şi încerce norocul. „Nu este nimic de făcut, spunea el, fac parte dintre acei oameni care nu reuşesc niciodată.”
În timp ce evocam împreună problema lui, eu încercam să înţeleg originea acestei neconvingătoare imagini pe care o avea despre sine. Nu se putea spune că ar fi suferit de un terifiant eşec sau de o gravă umilire, pentru că nu a mai pus mâna pe o pensulă de la terminarea studiilor. Examinam împreună viaţa lui în lung şi în lat când, deodată, l-a evocat pe tatăl lui, în prezent decedat: „El voia să întreprindă o mulţime de lucruri, dar era incapabil să le concretizeze. Era ca şi mine, un fel de ratat.”
În cursul conversaţiei noastre, ne-am dat seama că nici un motiv evident nu putea să explice incapacitatea tatălui lui de a-şi reali visele.
- Pentru ce spuneţi că tatăl dvs era „un fel de ratat”? l-am întrebat eu. Era idiot? Incapabil să se înţeleagă cu ceilalţi? Lipsit de talent? A suportat multe eşecuri în viaţă?
Joshua a reflectat un moment destul de lung înainte de a răspunde:
- Nu, aparent nu avea nici o problemă. Era inteligent, talentat şi se înţelegea bine cu oamenii. Ar fi putut să reuşească tot ceea ce voia, dar niciodată nu a încercat. şi spunea mereu: „În familia noastră, nu reuşim niciodată nimic.” Îmi amintesc chiar că la sfârşitul vieţii lui se gândea să ia legătura cu un fost prieten din copilărie pe care îl pierduse din vedere de douăzeci de ani. Dar nu a făcut nimic în acest sens, pentru că se gândea că acest om nu dorea să-l revadă după atâţia ani.
Joshua părea deodată copleşit:
- Îl înţelege perfect. Eu am întotdeauna impresia că nu sunt la înălţime, că sunt un pictor ratat.
Problema acestui tânăr nu era legată de faptul că el concepea cărţi de vizită în loc de tablouri; în realitate, el avea un complex de inferioritate şi nu se credea capabil să-şi realizeze vocaţia. L-am întrebat ce ar face, acolo, acum, dacă nu i-ar fi frică. Mi-a răspuns că ar urma cursuri de pictură. Acesta ar fi un bun mijloc de a-şi combate angoasele.
- Tatăl dvs nu ar fi reacţionat astfel, nu-i aşa?
- Este adevărat, tata a murit fără să fi putut să-şi surmonteze fricile, răspunse el după un moment de gândire.

Joshua avea posibilitatea de a duce o viaţă diferită, mai puţin marcată de frică. Poate că va deveni un mare pictor, sau va fi foarte fericit să practice această artă doar pentru plăcerea lui. În toate cazurile, nici viaţa, nici moartea lui nu vor fi irosite de frică.

Noi toţi suntem confruntaţi cu perspectiva morţii, dar pentru muribunzi, ea este o realitate aproape tangibilă. Faţă de ea, ei îşi asumă mai uşor riscuri pentru că nu mai au nimic de pierdut. Ei spun că trăiesc o fericire indicibilă atunci când înţeleg că nu mai au nimic de ce să se teamă. Frica însăşi ne face atât de nefericiţi, şi nu acel ceva de care ne temem. Ea se ascunde sub numeroase deghizări – mânie, protecţie, recluziune. Noi trebuie să transformăm încet-încet această angoasă în înţelepciune, îndeplinind lucrurile mici care o provoacă de obicei. Frica voastră are cu atât mai multă putere asupra voastră cu cât nu faceţi nimic pentru a o surmonta. Învăţaţi să utilizaţi puterea iubirii şi a bunătăţii pentru a o învinge.

Compasiunea – adică iubirea şi bunătatea care sunt în voi – poate fi de un mare ajutor în această luptă. Când vă va fi frică, să aveţi compasiune.

Vi se întâmplă, poate, să vă îndepărtaţi de o persoană atinsă de o maladie, chiar şi uşoară, din teama de a nu ne molipsi. Data viitoare, daţi dovadă de compasiune, pentru că nu puteţi să nu ştiţi ce simte cineva care suferă.

Când vă îndoiţi de voi înşivă, când credeţi că nu sunteţi la înălţime, aveţi compasiune faţă de voi înşivă. Imaginaţi-vă că aţi pregătit un raport despre un proiect formidabil şi că vă este frică să-l arătaţi patronului vostru. Aţi putea să vă spuneţi: „Mi-este teamă că el va respinge proiectul meu. Nu sunt la înălţime într-adevăr. Voi fi alungat.” Dacă vă focalizaţi asupra acestor temeri ele nu vor face altceva decât să crească. Dar să presupunem că veţi avea compasiune faţă de voi înşivă, că veţi recunoaşte că aţi făcut tot posibilul pentru a pregăti cât mai bine acest referat, ceea ce este singurul lucru important. Dacă vă temeţi mereu de reacţia patronului vostru, aveţi compasiune pentru el, ştiind că el se străduieşte numai pentru a-şi facă bine treaba lui. Dacă adoptaţi această atitudine, compasiunea şi iubirea vor risipi frica voastră. Veţi fi surprins să constataţi cât de eficace este aceasta.

Dacă vă temeţi să abordaţi oamenii cu ocazia unui coctail pentru că nu îi cunoaşteţi, să ştiţi că majoritatea dintre eu sunt în aceeaşi situaţie ca şi voi. Cei mai mulţi dintre invitaţi le sunt necunoscuţi şi le este teamă că nimeni nu le va adresa un cuvânt. Unii dintre ai ar prefera să o şteargă englezeşte şi să se ducă acasă. Să ştiţi că şi lor le-ar plăcea să fie trataţi cu compasiune, la fel ca şi vouă. Această practică va alunga frica voastră şi vă va fi mai uşor să-i abordaţi.

Când veţi fi înţeles că frica îl vizează absolut pe fiecare, veţi fi mai atenţi la ceilalţi şi viaţa vă va părea mai puţin neliniştitoare. În străfundul fiinţei lui, patronul, bolnavul, participantul la festivitate sunt oameni cărora le este frică, la fel ca şi vouă, şi care merită compasiunea, la fel ca şi voi.

A trăi angoasat înseamnă a nu trăi cu adevărat. Fiecare din gândurile noastre întăresc frica noastră, sau sporesc iubirea noastră, care generează iubire, aşa cum frica generează frică, mai ales dacă este ascunsă.

Adevărata libertate constă în a face ceea ce ne temem cel mai mult. Mergeţi înainte şi veţi găsi viaţa. A rămâne în cocon, prizonier al tuturor temerilor, neliniştilor şi angoaselor, este extrem de periculos. Nu faceţi din frică compania existenţei voastre. Luând distanţă faţă de ea, veţi constata cu surprindere că vă veţi simţi în deplină siguranţă. Iubiţi fără reţinere, exprimaţi-vă în toată libertatea, şi trăiţi compasiune fără să vă temeţi că vă veţi pierde. Sunteţi capabili de aceasta!

Din clipa în care am surmontat fricile noastre, viaţa capătă un nou curs. La urma urmei, iubirea nu este decât abandonarea tuturor temerilor noastre. După cum spunea Helen Keller: „Viaţa este o aventură cutezătoare sau altfel nu este nimic.” De cum am asimilat lecţiile fricii, putem duce o viaţă minunată, dincolo de visele noastre.