**** LECTIA RABDARII !!!!!!!! ****

Tatăl lui Jessica era dintre cei pe care visezi să-i ai – simpatic, aventurier, uşor maliţios. Dar era şi imprevizibil, pentru că i se întâmpla să dispară timp de săptămâni şi chiar luni întregi.

În vârstă de patrusprezece ani la momentul în care părinţii ei s-au separat definitiv, Jessica a rămas aproape de el. Mama ei i-a explicat absenţele tatălui ei fără a-l încărca cu toate păcatele: „Aşa este el, asta-i tot. Aceasta nu are nimic de-a face cu tine.”

Jessica ştia mai dinainte de faptul că tatăl ei urma să plece pentru că avea obiceiul să-i ofere un cadou înainte. Şi de fiecare dată când se pregătea să-l deschidă, el o împiedica s-o facă spunându-i: „Răbdare, Jessica, este un cadou pentru mai târziu.” Apoi, după câteva zile sau câteva săptămâni, atunci când tatăl ei începea să-i lipsească, mama îi spunea că poate să-şi deschidă surpriza.

La vârsta adultă, iubirea pe care Jessica o simţea pentru el a crescut. Nici munca ei de asistentă socială, nici soţul ei şi nici cei doi copii nu au împiedicat-o să rămână foarte apropiată de tatăl ei, atunci în vârstă de mai mult de şaptezeci de ani. De fiecare dată, când el intenţiona să plece, el o chema pentru a o anunţa şi a-i spune că se vor revedea la întoarcerea lui.

Dar într-o zi, el a plecat şi nu s-a mai întors. După câteva luni de absenţă, Jessica a devenit foarte neliniştită. Avea sentimentul că de data aceasta ceva era altfel. Când prieteni de ai tatălui ei i-au spus că nu mai aveau veşti despre el de multă vreme, ea a comandat un aviz de căutare.

Patru ani mai târziu sună telefonul. Tatăl ei a fost găsit într-o casă de odihnă din Las Vegas. Numele lui a fost găsit pe o listă de persoane dispărute cu ocazia admiterii lui într-un spital pentru o infecţie severă. Lucru ciudat, el afirmase în mai multe rânduri că nu avea familie. Jessica era deconcertată. Dar când a ajuns la Las Vegas, misterul s-a lămurit: tatăl ei, atins de boala Alzheimer, nu o mai recunoştea.

Deşi Jessica s-a simţit uşurată pentru că l-a găsit, văzându-l într-o asemenea stare i se rupea inima. După vindecarea lui, ea a decis ca tatăl ei să fie transferat într-un centru de griji paleative aproape de domiciliul ei. Ea spera, în secret, ca starea lui să se amelioreze şi ca el să-şi amintească:

» Îmi spuneam că el făcea ceea ce a făcut întotdeauna – adică să-mi pună răbdarea la încercare. Credeam că o să-şi revină, dar era vorba despre un alt om. Mereu am crezut că în timp şi cu îngrijiri susţinute el o să-şi regăsească memoria. Zi de zi, săptămână de săptămână, mergeam să-l văd. Eram atât de tristă. El era acolo, dar eu nu-l recunoşteam şi nici el nu mă mai recunoştea. Singurul lucru care mă lega încă de el era răbdarea de care trebuia să dau dovadă pentru a mă ocupa de el. Voiam să cred că tatăl meu se afla acolo, undeva. În meseria mea de asistentă socială, trebuie să rezolv necontenit problemele altora, dar acolo nu ajunsesem să găsesc o soluţie la problemele mele. Singurul lucru pe care puteam să-l fac, era acela de a da dovadă de răbdare.”

Starea tatălui ei continua să se deterioreze lent. El a făcut o pneumonie şi a murit în scurt timp.

Un an mai târziu, în timp ce făcea o curăţenie generală, Jessica a dat peste robotul ei telefonic. Vocea a început să-i tremure în timp ce evoca această amintire:

» Voiam să văd dacă aparatul încă funcţionează înainte de a-l pune în vânzare. L-am pus în priză şi am apăsat pe butonul „mesaje”. Am fost uluită, căci era ultimul mesaj al tatălui meu. L-am ascultat ultima dată când a dispărut în natură, dar niciodată de atunci. El spunea aşa: „Jessica, draga mea, voiam doar să ştii că am plecat. Sper că te vei gândi la mine în timpul acestei absenţe. Eu mă gândesc la tine în fiecare zi, chiar dacă rareori avem ocazia să vorbim. Ştiu că îţi faci griji pentru mine, dar vreau ca tu să ştii că sunt bine acolo unde sunt. Te iubesc profund şi sunt nerăbdător să te văd.” »

Ea şi-a şters lacrimile şi apoi a spus: „Întotdeauna a fost el aşa, voia să mă înveţe răbdarea. Pentru ultima dată, el mi-a lăsat un cadou pentru mai târziu.” În viaţă, anumite circumstanţe – o maladie Alzheimer, de exemplu – ne fac să progresăm pe căile esenţiale ale răbdării şi ale înţelegerii altuia. Deseori, aceste adevăruri îi au în vedere mai mult pe cei apropiaţi decât pe bolnavul însuşi.

EKR

Răbdarea este o lecţie deosebit de dificilă, poate cea mai frustrantă, mai ales în ceea ce mă priveşte pe mine. Am fost întotdeauna extrem de ocupată, mereu în mişcare, parcurgând mii de kilometri în fiecare an pentru a vizita bolnavi şi a susţine conferinţe, fără a mai vorbi de timpul consacrat cărţilor mele şi educaţiei copiilor mei.
Paralizia mea m-a obligat să mă deplasez în fotoliu rulant cu ajutorul cuiva, şi mi-a trebuit să învăţ lecţia răbdării. Este prea dur pentru mine, dar am înţeles că atunci când eşti bolnav nu ai de ales.
Când mă simt destul de bine, ies împreună cu o prietenă. Dar mi-aş dori să mă plimb, să merg mai repede decât îmi permite scaunul meu rulant. Deseori, mergem într-un magazin şi, când cineva se apropie, am impresia că îi blochez trecerea. Într-o zi, în timp ce eram plecată să cumpăr haine de iarnă, prietena mea m-a lăsat într-un colţ al magazinului pentru a merge să scotocească într-un alt raion. A trebuit să aştept cu răbdare momentul în care trebuia să revină.
Astăzi, mi se întâmplă adesea să fiu obligată să fac ceea ce detest cel mai mult: să aştept. Când eşti bolnav sau handicapat, trebuie să înveţi să trăieşti cu răbdarea în toate circumstanţele vieţii. Presupun că va fi aşa atât timp cât nu voi fi învăţat această lecţie pe fond.
A învăţa să fii răbdător, înseamnă a învăţa şi că nu putem obţine întotdeauna ceea ce vrem. Nu veţi realiza niciodată toate dorinţele voastre, dar să ştiţi că veţi obţine întotdeauna ceea ce aveţi nevoie, chiar dacă aceasta nu corespunde cu ideea pe care v-o faceţi despre aceasta.

În zilele noastre, oamenii vor soluţii imediate la problemele lor! Există servicii de depanare zi şi noapte şi magazine deschise douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Dacă ne este foame, putem totdeauna să găsim ceva de mâncare, de la platourile de reîncălzit la cuptoarele cu microunde până la chioşcurile şi alte restaurante deschise toată noaptea. În ce priveşte Internetul, cine ştie în ce măsură această noutate tehnologică nu va exacerba nerăbdarea noastră? După toate acestea, nu este nici măcar necesar să mergi într-o librărie pentru a comanda o carte, nici să mergi să vizitezi apartamente pentru a-ţi alege noul domiciliu: totul este disponibil instantaneu.

Oamenii nu ştiu să aştepte, nici măcar ceea ce înseamnă aceasta. Este adevărat că este de dorit să obţii ceea ce vrei imediat, dar faptul de a fi capabil de a aştepta cu răbdare este important. Studiile făcute au arătat că, atunci când li se dă copiilor posibilitatea de a alege între a mânca un biscuit imediat sau a avea răbdare s-o faci două ore mai târziu, cei care erau capabili să aştepte reuşeau mult mai bine în viaţă. Răbdarea este evident un atu important, cu toate acestea mulţi sunt cei care îşi pierd calmul în faţa cuptorului lor cu microunde, sau care se enervează dacă developarea filmului ia mai mult de o oră.

Problema merge mult dincolo de dificultatea provocată de aşteptare. Puţini sunt cei care să se mulţumească cu ceea ce au, sau să-şi accepte existenţa lor aşa cum este. Oamenii au constant dorinţa de a-şi ameliora condiţiile de viaţă, convinşi că fericirea rimează cu transformarea. Facem în general o diferenţă între ceea ce nu vine destul de repede şi ceea ce nu se desfăşoară potrivit dorinţelor noastre. Totuşi aceste două idei au aceeaşi origine: ele sunt bazate pe sentimentul că situaţia este rea aşa cum este. La ce foloseşte deci să fii nerăbdător?

Cheia răbdării constă în conştientizarea că totul este aşa cum ar trebui să fie, că fiecare eveniment face parte dintr-un plan de ansamblu. Este uşor să uiţi această realitate, şi de aceea atâţia oameni se străduiesc să modifice cursul lucrurilor care, altfel, ar avea consecinţe pozitive. La capătul vieţii lor, unii vor accepta moartea cu detaşare, în timp ce alţii se impacientează şi vor neapărat să cunoască data ultimei lor zile de viaţă. Este suficient să li se spună că nu vor muri decât atunci când vor fi gata pentru ca să fie liniştiţi.

Tot aşa, nu veţi trăi o experienţă dată decât atunci când veţi fi gata, când veţi fi înţeles că lucrurile se vor derula aşa cum era prevăzut.

Pe plan filosofic, răbdarea este ca un muşchi care trebuie exersat cu regularitate. Dacă nu utilizăm zilnic acest „muşchi” – de exemplu gătind noi înşine în loc să folosim cuptorul cu microunde -, el va fi atrofiat pentru a înfrunta marile dificultăţi ale vieţii. De aceea este atât de important să înţelegem că „vindecarea” este un proces continuu. Cum mintea caută în mod constant să schimbe cursul lucrurilor, avem nevoie să fim siguri că viaţa se desfăşoară aşa cum ar trebui. Realitatea este că o putem accepta aşa cum este, ştiind că o răbdare mai profundă va aduce pace şi vindecare.

Selma Shimmel, o animatoare de talk-show care a supravieţuit unui cancer, citează în cartea ei, Cancer Talk, un cuvânt al tatălui ei: „Noi credem că trezirea noastră ne smulge din somn în fiecare dimineaţă, dar, în realitate, Dumnezeu decide să o facă.” Noi credem că este necesar să reglăm deşteptătorul nostru, să verificăm de două ori buna lui funcţionare. Am uitat că există un plan de ansamblu, mult mai vast. Dumnezeu decide să ne trezească sau nu încă odată. Aceasta este, planul de ansamblu care ne scapă, acest muşchi pe care nu-l utilizăm. Bineînţeles, reglaţi-vă ceasul deşteptător, dar păstraţi în minte gândul că realitatea este mult mai complexă decât credeţi.

EKR

Renée aştepta rezultatele unei biopsii. Această aşteptare îi era insuportabilă. Ea mi-a mărturisit chinul ei:
- Pentru ce durează atâta? Pentru ce nu pot ei să accelereze lucrurile? Şi dacă aceasta ar dura zece zile? Şi dacă medicul ar uita să mă anunţe?
- Fie că vrem, fie că nu, i-am răspuns eu, trebuie să aşteptăm două zile. În loc să vă petreceţi timpul luptând zadarnic contra acestei realităţi, întrebaţi-vă dacă nu aveţi ceva mai important de făcut până atunci. Aţi putea, astfel, să descoperiţi multe lucruri despre viaţă. Dacă rezultatele nu ajung la timpul potrivit, veţi putea oricând să-l sunaţi pe medic pentru a vă exprima îngrijorarea.
A fi răbdător, nu înseamnă a fi victimă, nici a fi neputincios, nici a accepta cu pasivitate să fii maltratat sau să suferi teribil. Putem să fim în deplină posedare de mijloace.
Răspunsul – liniştitor – a sosit la timp. „Am învăţat ceva despre puterea mea, va spune Renée mai târziu. Am învăţat să trăiesc cu emoţiile mele, să ascult mesajele care îmi erau trimise, să am încredere în univers şi în mine însumi. Am înţeles că, până acum, nu mă credeam capabilă să găsesc şi să utilizez puterea mea. Am descoperit, de asemenea, şi ceea ce trebuia să „repar” în mine, şi ceea ce puteam să accept. A fost cu adevărat o lecţie importantă.”

Renée a fost în măsură să accepte realitatea acestei aşteptări care a făcut-o mai puternică şi i-a permis să descopere multe aspecte necunoscute ale fiinţei ei.

Cel mai important este să ne găsim propria putere. Dacă suntem agresaţi trebuie să reacţionăm şi să spunem: „Nu, aşa nu mai merge.” Dar când viaţa ne dictează scenariul trebuie să găsim mijlocul de a accepta cu linişte situaţia aşa cum este.

Viaţa este o serie de experienţe de care nimeni nu scapă. Fiecare îşi are raţiunea ei de a fi – chiar dacă noi nu avem cunoştinţă de ea – şi eliberează o învăţătură necesară evoluţiei noastre. Dar nerăbdarea face dificilă asimilarea acestor lecţii. Trebuie numai să trăim experienţa, şi nu să o respingem, să ne plângem sau să ne străduim să o modificăm.

Fiecare experimentare trăită ne apropie de starea de bine şi de vindecare. Ceea ce este minunat este că nu există nimic special de făcut pentru aceasta. Este suficient să trăim viaţa aşa cum se derulează ea.

Gary, un camionagiu, a descoperit puterea răbdării. Fiind mereu gata de acţiune, el a băut timp de ani întregi pentru a-şi îneca amarul. La vârsta de patruzeci de nai, a fost subit ameninţat de orbire: „Am jaluzele acasă. Deodată am crezut că le văd ondulându-se. Apoi, puncte luminoase mi-au afectat vederea. La început, am crezut că sunt obosit pur şi simplu.”
La spital, i-a fost injectat un medicament nou direct în ochi. Aceasta a permis să fie stopat atacul virusului, dar vederea lui s-a diminuat deja la 65%. O suprainfecţie l-a făcut să-şi piardă aproape jumătate din ochiul stâng. Două operaţii l-au ajutat să şi-l salveze, dar vederea era în prezent puternic alterată, fără nici o speranţă de ameliorare. Iată mărturia lui:
» Mi s-a spus încă de la început că trebuia să trăiesc pentru totdeauna cu acest handicap. A trebuit să merg la New York pentru a urma acest tratament, şi aveam nevoie să-mi găsesc un loc de găzduire. Singurul care se încadra în mijloacele mele era într-o mănăstire. Era complet, dar în cele din urmă ei mi-au găsit o cameră. Acolo, m-am rugat mult ca să învăţ să am răbdare. Am început să înţeleg că nu puteam să schimb nimic în situaţia mea. Încercasem totul. Nu puteam să fac nimic altceva pentru vederea mea. În viaţă, trebuie să faci doliul multor lucruri, şi eu, trebuia să fac doliul ochilor mei. Am văzut atâţia oameni complăcându-se în rănile lor vechi. Am făcut doliul meu, dar nu voiam să-mi petrec restul existenţei mele plângând. Poate că aceasta era încercarea de care aveam nevoie. Faptul de a-mi pierde în parte vederea mi-a ajutat să încetinesc ritmul şi să mă recentrez.
» Cursul vieţii mele s-a schimbat atunci. Înainte, nu făceam nimic decât să-mi înec angoasele în alcool. A trebuit apoi să învăţ să rezolv o mulţime de probleme pentru a supravieţui. Cum nimeni nu se ocupa de mine, trebuia să o face eu însumi. Trebuia să învăţ să visez, să-mi fixez scopuri. Asta m-a obligat să mă implic mai mult în existenţa mea, şi să o apreciez mai mult. Adoram să joc biliard, dar mi-am spus că aceasta nu mai era pentru mine. cu toate acestea, cu un pic de practică, mi-am regăsit capacitatea de a juca. La Los Angeles, unde trăiesc, oamenii sunt foarte nerăbdători. Ei nu au niciodată timp, sunt mereu grăbiţi, grăbiţi. Eram ca şi ei, dar acum, am înţeles că timpul este aici ca să profităm de el. şi există atâtea lucruri de care să te poţi bucura în viaţă.
» Într-un fel, eu văd mai bine acum decât înainte de boala mea. „Văd” mai în profunzime. Trebuie, de altfel. Caut ceea ce este vesel şi bun în fiecare lucru. Cei mai mulţi oameni sunt incapabili să vadă părţile bune ale vieţii, sau aspectele ei amuzante pentru că nu au răbdarea de a privi. »

Pentru a învăţa răbdarea, prima etapă constă în a învăţa să nu vrei să schimbi cursul lucrurilor, în a lua cunoştinţă că toate au o raţiune de a fi chiar dacă aceasta este dificil de crezut.

În faţa unei situaţii în care nu puteţi face nimic, încercaţi să percepeţi sensul profund. Străduiţi-vă să aveţi un pic de încredere în derularea evenimentelor. Noi credem că lucrurile nu se pot face fără intervenţia noastră, dar cele mai multe survin fără intervenţia noastră. Nu este necesar să poruncim celulelor să se dividă, nici unei răni să se cicatrizeze. Există o putere invizibilă în această lume. Să ştiţi că toate fenomenele adoptă calea binelui, chiar dacă noi nu ne dăm seama. Aceasta este credinţa. A fi răbdător, înseamnă a avea credinţa, care ne permite să înţelegem că nici o experienţă nu este inutilă. La capătul existenţei lor, cei mai mulţi oameni nu regretă experienţele rele, pentru că au tras o învăţătură din fiecare dintre ele. Toate evenimentele vieţii voastre, bune sau rele, se produc pentru ca fiinţa perfectă care sunteţi să se poată naşte pe lume. Dacă aveţi sentimentul că lucrurile merg prea încet sau prea repede, să ştiţi că noţiunea voastră de timp nu este probabil cea mai adecvată, şi că există un plan de ansamblu. Destindeţi-vă şi lăsaţi cursul vieţii să se desfăşoare.

Aveţi timpul, mijloacele şi curajul de a avea răbdare, chiar dacă nu este nimic de aşteptat, pentru că situaţia trăită este exact ceea ce trebuie să fie. Nu este o întâmplare dacă utilizăm acelaşi cuvânt patient (înseamnă pacient, dar şi răbdător în franceză), pentru a desemna o persoană care face obiectul unui tratament medical, şi pentru a-l descrie pe cel care suportă cu calm încercările. Acest cuvânt vine de la cuvântul latin pati, care înseamnă „a suferi, a suporta”.

Am putea crede că ceea ce contează este sănătatea, munca sau viaţa afectivă. Totuşi, la modul esenţial, singurul lucru care contează, sunteţi voi înşivă, este iubirea, compasiunea, simţul umorului şi răbdarea cu care abordaţi evenimentele vieţii voastre.

Să ştiţi în cele din urmă că Dumnezeu şi universul nu se ocupă cu prioritate de circumstanţele vieţii, ci se ocupă înainte de toate de voi. Planul de ansamblu al universului este mult mai vast decât chestiunea viitorului vostru profesional. De aceea universul nu se poate interesa de acest aspect particular al vieţii voastre, nici de faptul dacă sunteţi căsătorit sau nu. El se interesează mai mult de raportul vostru cu iubirea decât de detaliile vieţii voastre sentimentale, de experienţa vieţii voastre – oricare ar fi circumstanţele ei – decât de starea voastră de sănătate. Universul este interesat de ceea ce sunteţi şi el va introduce în existenţa voastră, în fiecare situaţie, la fiecare moment, situaţia de care aveţi nevoie pentru ca voi să deveniţi voi înşivă în realitate. Cheia echilibrului vostru rezidă în încredere şi răbdare.