**** LECTIA MANIEI !!!!!!!! ****

O infirmieră de gardă la serviciul de urgenţă al unui spital din Midwest a primit un telefon de la medicul şef care o informa de sosirea a cinci persoane în stare critică. Situaţia, stresantă deja, era complicată de faptul că unul dintre răniţi era soţul acestei infirmiere. Ceilalţi patru, pe care nu îi cunoştea, erau membri unei aceleiaşi familii. În pofida tuturor eforturilor medicilor şi a infirmierelor, cei cinci răniţi au decedat.

Care a fost cauza morţii lor? Prăbuşirea unei clădiri? Un accident de maşină? Un trăgător nebun? Un incendiu?

Nu, singură mânia era responsabilă.

Şoferul unei maşini voia să depăşească o alta pe un mic drum de ţară. Dar nici unul din cei doi nu voia să cedeze. Unul alături de celălalt, ei au făcut întrecere, luptând să ajungă în frunte, pradă unei furii nebune. Nici unul, nici celălalt nu au văzut maşina care venea din faţă.

Soţul infirmierei era unul din cei doi şoferi furioşi.

Aceşti doi bărbaţi nu se cunoşteau, nu s-au întâlnit niciodată. Nu aveau nici un motiv să se urască în acest mod, totuşi, o furie surprinzătoare a pus stăpânire pe ei numai pentru faptul că unul voia să-l depăşească pe celălalt. Automobilistul care a supravieţuit a fost inculpat.

Trei familii şi-au văzut viaţa zdrobită de acest eveniment tragic datorat mâniei, care, potrivit unor specialişti, este cauza principală a accidentelor de şosea în Statele Unite.

Noi toţi avem momente de mânie la volan, dar, din fericire, puţini dintre noi sunt implicaţi în asemenea tragedii. Cu toate acestea, deşi acest caz este extrem, el trebuie să ne provoace să ne exprimăm mânia de o manieră sănătoasă, pentru a putea să ne-o stăpânim înainte ca ea să pună complet stăpânire pe noi.

Mânia este o emoţie naturală care, în mod normal, nu ar trebui să dureze decât câteva secunde, sau chiar minute. Astfel, de exemplu, atunci când cineva intră în faţă la coadă la cinema, este normal să resimţi acest sentiment trecător. După ce l-ai exprimat, în mod natural şi sănătos, te simţi mult mai bine. Dar problemele apar atunci când mânia noastră ia o amploare fără măsură sau când o refulăm.

Mânia refulată nu se evaporă ca prin miracol. Ea se transformă în „lucrare neterminată”. Dacă refuzăm să o gestionăm, ea va căpăta tot mai multă amploare până acolo încât să găsească un mijloc de a se exprima, în general înşelându-se asupra ţintei. Aceşti doi conducători acumulaseră deja atâta mânie încât aceasta a explodat literalmente în momentul în care s-au aflat unul în prezenţa celuilalt. În câteva secunde, ei au explodat ca vulcanii.

Mânia acumulată provoacă o altă problemă. Dacă sunteţi mereu în această stare după ce aţi primit scuzele a căror sinceritate aţi recunoscut-o, înseamnă că există în voi o agresivitate veche şi refulată care va putea izbucni prin subterfugiile cele mai neaşteptate.

În multe familii nu se obişnuieşte să se exprime nici cea mai mică mânie, în timp ce în altele, incidentul cel mai neînsemnat degenerează în acces de furie. În aceste condiţii, nu este deloc de mirare că nu ştim să ne exprimăm în mod sănătos această emoţie naturală. În loc să o exprimăm, noi încercăm să o analizăm, ne întrebăm dacă este justificată, o orientăm alandala, pe scurt, facem totul şi orice, numai nu o trăim. Este vorba totuşi despre o reacţie normală şi utilă atunci când se exprimă la momentul potrivit, în locul potrivit, şi în proporţii juste. Astfel, numeroase studii au arătat că pacienţii colerici trăiesc mai mult. Dacă acest fenomen se datorează faptului că aceşti pacienţi îşi exteriorizează emoţiile sau faptului că li se acordă mai multe îngrijiri, nu ştim. În schimb, ştim că mânia generează acţiunea, că ea ne ajută să stăpânim lumea înconjurătoare, dar şi să definim limitele spaţiului nostru. Atât timp cât nu este deplasată sau violentă, ea poate fi şi o reacţie utilă şi naturală.

Mânia fiind unul din semnalele de alarmă cele mai importante ale organismului nostru, nu trebuie să o sufocăm sistematic. Ea ne avertizează atunci când suntem răniţi sau când nevoile noastre nu sunt satisfăcute. Ea constituie o reacţie normală şi sănătoasă la multe situaţii. În plus, ea poate, ca şi culpabilitatea, să ne semnaleze că ceva nu este conform cu sistemul nostru de credinţe. A te irita din când în când – dacă este proporţional cu evenimentul care a provocat-o – este o reacţie sănătoasă. Problemele apar atunci când nu ajungem să o exprimăm de o manieră adecvată. Suntem de multe ori atât de speriaţi de propria noastră reacţie, încât o refulăm adânc, până acolo încât nu mai avem cunoştinţă de ea.

Mânia nu trebuie să fie o fiară oribilă care sã ne mineze existenţa. Nu este decât o emoţie. Nu este normal s-o analizăm sub toate cusăturile, nici să ne întrebăm dacă este justificată. Acest gen de atitudine revine la a ne întreba asupra legitimităţii tuturor emoţiilor noastre, din care face parte şi mânia. Trebuie să facem experienţa ei, dar nu trebuie să analizăm. La fel ca toate impresiile noastre, ea este o formă de comunicare; ea ne furnizează un mesaj.

Din nefericire, mulţi sunt cei care nu mai înţeleg acest mesaj, sau care nu ştiu să-l interpreteze. Atunci când o persoană mânioasă este întrebată ce simte, ea începe în general prin a spune: „Mă gândesc că…” Este vorba aici de un răspuns intelectual care se naşte în mintea noastră, şi nu în burta noastră.

Trebuie să intrăm în contact cu emoţiile noastre „viscerale”. Unii găsesc aceasta atât de dificil încât este bine pentru ei să-şi pună o mână pe stomacul lor. Acest gest simplu îi va ajuta să intre în contact cu emoţiile lor profunde, probabil pentru că implică corpul, şi nu numai creierul. A stabili o legătură cu emoţiile noastre este o noţiune străină culturii noastre: am uitat că noi resimţim şi lucrurile cu corpul nostru. Avem tendinţa de a separa mentalul nostru de senzaţiile noastre. Suntem atât de obişnuiţi să ne lăsăm guvernaţi de intelectul nostru încât uităm de emoţiile şi de corpul nostru. Gândiţi-vă la de câte ori începeţi o frază prin „Eu cred că…” mai degrabă decât prin „Simt că”.

Mânia ne semnalează existenţa rănilor refulate, care sunt o suferinţă actuală, în timp ce mânia este o suferinţă cronică. Adăugarea de astfel de dureri antrenează sporirea agresivităţii. Putem acumula atâtea răni încât devine foarte dificil să aflăm originea furiei noastre. Ne obişnuim să trăim aşa încât sfârşim prin a crede că această situaţie este naturală. Cu timpul, ne făurim o imagine tot mai negativă despre noi înşine şi mânia devine o parte a fiinţei noastre. Trebuie să ne străduim să disociem vechile noastre emoţii de identitatea noastră, să ne exprimăm această mânie pentru a regăsi natura noastră profundă, care este fundamental generoasă.

Când simţim agresivitate faţă de cineva, sfârşim prin a fi agresivi faţă de noi pentru că avem sentimentul de a ne fi trădat, adesea pentru că am încercat să-i mulţumim pe ceilalţi în detrimentul echilibrului nostru emoţional. Suntem exasperaţi pentru că „ei” nu ne dau în schimb ceea ce merităm. Dar, în realitate, noi ne înfuriem contra noastră înşine pentru că nu am avut grijă de noi înşine cu prioritate. De multe ori, nu vrem să recunoaştem că avem nevoi, pentru că, în societatea noastră, este un semn de slăbiciune.

Mânia „întoarsă” generează de multe ori depresie sau culpabilitate şi deformează percepţia noastră despre realitatea prezentă. Mâniile neexprimate se transformă în „lucrare neterminată”, nu numai vizavi de alţii, ci şi faţă de noi înşine.

Noi avem tendinţa de a trece de la o extremă la alta, interiorizându-ne mânia sau dimpotrivă lăsând-o să „explodeze”. Cum noi nu lăsăm mânia să se exprime natural, nu este de mirare că o considerăm ca ceva negativ. În acelaşi mod, credem că oamenii care urlă au un caracter rău, dar faptul că nu ne comportăm ca ei nu înseamnă că noi suntem în pace sau că suntem scutiţi de ea.

DK

Berry Berenson Perkins, văduva actorului Anthony Perkins, era una dintre femeile cele mai fermecătoare pe care mi-a fost dat să le cunosc. Personalitatea ei – amestec de graţie, de eleganţă şi de căldură umană – vă făcea să vă simţiţi imediat în largul vostru. Totuşi, această mască de blândeţe ascundea o imensă suferinţă. Din fericire pentru ea, ea a avut curajul să înfrunte mânia care o mina. Ea nu a făcut niciodată public caz de aceasta, dar când i-am spus că scriu o carte în care abordez acest subiect, ea mi-a mărturisit că dorea să-şi comunice experienţa pentru că credea că poate să-i ajute pe alţii.

Iată mărturia ei:

„Fiecare dintre noi îşi trăieşte diferit doliul. Ceea ce contează, este a vorbi despre el şi de a găsi mijlocul de a exprima ceea ce simţim. Auzim prea de multe ori spunându-se: „Toate acestea ţin de trecut, trebuie să le uiţi acum”, sau „Eliberează-ţi mânia”, dar cei care spun aceasta nu ştiu despre ce vorbesc. Eu am trăit-o şi pot să vă spun că este un proces extraordinar de dificil, mi s-a întâmplat de multe ori să fiu mânioasă, în special când a trebuit să mă descurc absolut singură pentru a creşte copiii. Îmi dau seama astăzi că i-am purtat enorm de multă pică lui Tony pentru că ne-a părăsit. Era un sentiment subiacent. Vedeam bine că eram mânioasă, dar nu ştiam de ce.
» Am realizat că mi-am reportat furia asupra veselei sau asupra mea. Sper la o zi în care să mă eliberez complet, ajungând să o gestionez. I-am scris multe scrisori soţului meu şi am lucrat serios asupra mea pentru a scoate toată această mânie şi a o stăpâni. Este important să exprimăm sentimentele pozitive pe care le avem faţă de cealaltă persoană, pentru a găsi o diversiune pentru furia noastră şi a nu fi în continuu prizonieri ai acestei emoţii. După moartea lui am fost distruşi, pradă celei mai mari confuzii. Ne-am refulat impresiile care s-au transformat atunci în depresie. Îl iubeam atât de mult şi nu voiam să-l fac răspunzător de ceva, dar există lucruri pe care nu le poţi stăpâni.
» Mânia m-a învăţat multe lucruri. Mi-am dat seama că inconştient l-am respins mereu. Majoritatea oamenilor căsătoriţi au din când în când gesturi de agresivitate. În familia noastră, nu ne certăm niciodată. Ne străduim să evităm orice cuvânt care răneşte şi să facem aşa încât armonia să domnească în căminul nostru. Am evitat astfel multe conflicte. Dar este dificil să ierţi dacă nu ţi-ai asumat mânia. Cu cât mai mult o eliberezi, cu atât eşti mai capabil să scuzi.”

O frică netratată se transformă în mânie, care, dacă nu este exprimată, se transformă în furie.

Este mai uşor să-ţi exprimi mânia decât temerile, să-i spui soţului tău „Sunt foarte furioasă pe tine”, decât să-i spui „Mi-e frică să nu mă părăseşti.” Este mai uşor să te inervezi când ceva nu merge decât să recunoşti incapacitatea de a stăpâni situaţia.

Acum câteva luni, un tânăr cu numele de Andrew avea întâlnire cu mica sa prietenă Melanie, într-o cafenea. Dar a fost o neînţelegere asupra locului de întâlnire, şi fiecare l-a aşteptat pe celălalt într-o cafenea diferită. Andrew a aşteptat-o pe Melanie timp de treizeci sau patruzeci de minute, apoi s-a întors acasă la el după ce i-a lăsat Melaniei un mesaj pe robot: „Presupun că nu ne-am înţeles bine, atunci să încercăm să fixăm o altă întâlnire.” Dar Melanie nu voia să audă nimic. Era foarte supărată pe el. Lăsa să se înţeleagă că el i-ar fi tras o plasă. Ea spunea că era decepţionată, că nu se poate avea încredere în el. Degeaba îi spunea el că a fost vorba de o neînţelegere, nu ajuta la nimic.

Ceea ce, pentru Andrew, era o simplă confuzie reprezenta pentru Melanie o groaznică decepţie. Acest incident a provocat la ea o reacţie disproporţionată, fără îndoială urma unei răni vechi. Ea era incapabilă să vadă realitatea aşa cum este.

Fără să fie conştientă de angoasa care îi susţinea mânia, Melanie i-a atribuit lui Andrew rolul celui rău. Din nefericire, în această stare, ea nu a depăşit decât prima etapă, pentru care toţi suntem foarte dotaţi: „Sunt furioasă pentru că tu nu ai fost acolo.” „Sunt furioasă pentru că ai întârziat.” „Sunt furioasă pentru că nu munceşti destul.” „Ceea ce mi-ai spus m-a scos din sărite”. Noi trebuie să învăţăm să trecem la cea de a doua etapă, să privim în noi înşine pentru a descoperi frica subiacentă. Iată câteva exemple care vă vor ajuta să înţelegeţi acest proces:

• Mânia: sunt furioasă pentru că tu nu erai acolo.
• Frica subiacentă: când tu nu eşti acolo, mi-e frică să nu mă abandonezi.
  
• Mânia: sunt furioasă pentru că ai întârziat.
• Frica subiacentă: munca ta este mai importantă decât mine.
  
• Mânia: sunt furioasă pentru că tu nu munceşti destul.
• Frica subiacentă: mi-e teamă că nu o să ne ajungă banii şi că nu vom putea să ne plătim facturile.
  
• Mânia: ceea ce mi-ai spus mă supără foarte tare.
• Frica subiacentă: mi-e teamă că nu o să mă mai iubeşti.

Este mai uşor să-ţi întreţii mânia decât să te confrunţi cu propria frică, dar aceasta nu permite rezolvarea problemelor subiacente. În realitate, aceasta nu face decât să agraveze problema aparentă, căci mânia este un sfetnic prost. Faptul de a te lua de cineva la modul violent are puţine şanse de a-l convinge de greşelile lui. Nimeni nu vă va spune niciodată: „El a strigat la mine timp de o jumătate de oră, dar după zece minute am înţeles că avea dreptate.”

O nelinişte justificată nu trebuie să se traducă printr-o reacţie disproporţionată. Astfel, de exemplu, nu veţi ajunge la nimic bun amintindu-i constant acestei colege că prea des întârzie. În schimb, dacă îi spuneţi: „Este o muncă imensă.. Nu ştiu dacă vom ajunge să-i dăm de capăt”, colega voastră va putea să vă liniştească angoasa fără să se simtă devalorizată.

Este nevoie de multă energie pentru a ne stăpâni mânia, totuşi noi toţi purtăm în noi răni vechi care ne minează existenţa. Daphne Rose Kingma, terapeut şi autor, anima grupurile de discuţii centrate pe ruptură. Iată povestea ei:

» Nu voi uita niciodată pe această femeie remarcabilă şi sfâşietoare. Avea aproape optzeci de ani. Mi-am zis: „Ce a venit să facă această femeie aici? Este ea pe cale de a se separa de cineva?” I-am cerut fiecăruia să-şi spună povestea rând pe rând şi, în cele din urmă, a venit rândul ei şi am întrebat-o:
» - Care este motivul prezenţei dvs aici? Sunteţi pe cale de a rupe relaţia cu cineva?
» - Soţul meu m-a părăsit acum patruzeci de ani, de atunci eu trăiesc în mânie şi amărăciune. L-am copleşit cu reproşuri în faţa copiilor mei, în faţa tuturor celor pe care îi cunoşteam. Din acel moment nu mai am încredere în nici un bărbat. Apoi, nu am rămas niciodată cu cineva mai mult de trei săptămâni pentru că totdeauna apărea câte un conflict şi acest conflict îmi amintea de acest tip josnic care a fost soţul meu. Nu am putut niciodată să surmontez această poveste. Iar astăzi sufăr de o maladie incurabilă. Nu mai am decât câteva luni de trăit. Nu vreau să duc toată această agresivitate cu mine în mormânt. Sunt atât de tristă, dar atât de tristă pentru că am trăit aceşti patruzeci de ani fără să fi putut iubi din nou. Iată motivul prezenţei mele aici. Nu am putut să trăiesc în pace, dar vreau să mor în pace.
» De fiecare dată când vă veţi îndoi de curajul sau de forţa voastră, de fiecare dată când vă veţi simţi incapabili să vă surmontaţi mânia, gândiţi-vă la această femeie, căci exemplul ei, oricât de tragic ar fi, constituie o lecţie de neînlocuit.”

Societatea noastră consideră mânia ca pe o emoţie negativă şi sterilă. În aceste condiţii, este dificil de găsit un mijloc de a o exprima. Nu ştim nici cum să vorbim despre ea, nici cum să ne eliberăm de ea. Noi o sufocăm, îi negăm prezenţa, sau ne-o stăpânim. Este ceea ce fac majoritatea oamenilor până când ea explodează, pentru că nu au învăţat niciodată să vorbească despre ea. Ei ştiu să joace perfect rolul omului drăguţ care nu se supără niciodată… până când, nemaiţinând, ei intră într-o mânie neagră şi ridică lista celor douăzeci de infamii pe care celălalt le-a comis în ultimele luni.

Situaţia celor aflaţi pe moarte provoacă la apropiaţii lor şi la membri personalului medical emoţii intense. Ar fi bine ca şi unii şi alţii să dispună de o încăpere în care să-şi poată urla mânia. Nu ar fi formidabil ca noi toţi să dispunem de un asemenea loc? Când nu avem posibilitatea de a ne elibera, ne dirijăm în mod inevitabil mânia asupra cuiva, ceea ce antrenează aceleaşi consecinţe mereu, căci nimănui nu-i place să se afle în preajma cuiva irascibil: furiosul este mai mereu o persoană singură.

Se obişnuieşte să se reţină mânia pentru că credem că o persoană „bine”, amabilă, raţională şi sensibilă nu trebuie niciodată să se lase cuprinsă de ea. Cu toate acestea, această reacţie poate să fie cu totul justificată. Este important să ajutăm oamenii să-şi surmonteze tot arţagul pe care îl poartă în ei, fie că este dirijat contra lor înşişi, contra altuia, sau chiar contra lui Dumnezeu.

Unii, pentru a-şi exprima exasperarea, îl înjură pe Dumnezeu, torturează o pernă, sau lovesc cu toate puterile în patul lor de spital. După care, simt o mare uşurare şi descoperă nu numai că aceste „blasfemii” nu au nici o consecinţă supărătoare, dar că aceasta îi apropie de Dumnezeu. O femeie spunea altfel: „Am înţeles că Dumnezeu era destul de mare pentru a accepta mânia mea, şi că, în orice caz, aceasta nu era dirijată contra lui.”

O stewardesă îl evoca pe tatăl ei mort accidental în timp ce îşi curăţa arma. De atunci ea nu mai ajunge să-şi găsească pacea, să accepte această moarte. Într-o zi, în timp ce se gândea la el, a izbucnit o furtună teribilă. Ea a alergat spre grădina ei, în mijlocul tunetelor şi a unei ploi diluviene, şi-a urlat toată frustrarea spre cerul dezlănţuit şi străbătut de fulgere. Ea spune că această furtună a făcut-o să descopere realitatea mâniei ei şi i-a ajutat să o exprime. După câteva minute a căzut în genunchi şi a început să plângă. Astfel, pentru prima dată după ani de zile, ea a regăsit un sentiment de pace interioară.

EKR

După ultimul meu atac cerebral, puteam să fiu confruntată cu perspectiva morţii, sau cu cea a vindecării mele. Dar de fapt a trebuit să fac faţă realităţii infirmităţii, căci această tulburare a antrenat o paralizie parţială. Dar starea mea era stabilă, nu se ameliora, dar nici nu se înrăutăţea. Eram ca un avion blocat pe o pistă de zbor: aş fi dorit ca el să decoleze sau, dacă nu, să se întoarcă în zona de debarcare. Tot ceea ce puteam să fac, era să rămân aşezată într-un fotoliu. Am devenit irascibilă. Eram furioasă pe toţi şi pe toate, chiar şi pe Dumnezeu. L-am acoperit de injurii, dar el nu m-a trăsnit. De-a lungul anilor, foarte multe persoane mi-au spus cât de mult au apreciat teoria mea despre cele cinci faze psihologice ale doliului, dintre care una era mânia. Dar mai pe urmă, cea mai mare parte a oamenilor din anturajul meu, m-au abandonat din cauza caracterului meu urât. Unii jurnalişti chiar m-au criticat din cauza aceasta. Toţi aceşti oameni recunosc legitimitatea teoriei mele, dar ei nu suportă ca ea să mă privească şi pe mine. Din fericire cei care nu m-au abandonat mi-au permis să fiu eu însămi, fără să mă judece, fără să judece mânia mea, şi aceasta m-a ajutat să o disipez.

Am spus întotdeauna că pacienţii trebuie lăsaţi să-şi exprime mânia. După primul meu atac cerebral, o infirmieră de la spitalul în care am fost admisă a încercat să-mi ridice braţul stâng. Durerea a fost atât de vie încât am făcut gestul de a lovi cu braţul meu sănătos. Rezultatul: această infirmieră a scris în dosarul meu că eram o „bătăuşă”. Această reacţie este tipică în mediul medical care atribuie comportamente disproporţionate pacienţilor care au totuşi reacţii normale.

Noi suntem pe pământ pentru a evolua şi stăpâni emoţiile noastre. Copiii le trăiesc intens, ceea ce le permite să le stăpânească. Ei plâng şi emoţia trece, se înfurie şi aceasta dispare. Ce aflaţi pe moarte nu mai acceptă prefăcătoriile şi se comportă adesea ca şi copiii. Ei nu ezită să spună: „Mi-este frică”, sau „Sunt furios”. Ca şi ei, noi putem învăţa să fim oneşti şi să ne exprimăm. Putem învăţa să trăim o existenţă în care mânia nu este decât o stare pasageră, şi nu una permanentă.