În clipele când scriu aceste rânduri sunt în avion. Mă uit pe geam şi văd norii albi pufoşi şi cerul albastru. Suntem în cer, dar nu prea realizăm asta. E ceva normal în zilele noastre, insa acum câteva sute de ani, lucrul acesta păreau un vis. De mici aflăm că Dumnezeu este în cer, acolo undeva sus. Sunt în cer acum şi inima mea e la fel de depărtată de Dumnezeu ca şi pe pământ.
Totul se vede aşa frumos de aici, suntem deasupra norilor, soarele străluceşte încântător…
Pe Dumnezeu nu L-am văzut nicăieri.
Suntem la 8000 de metri altitudine şi chiar dacă am urca la 10000 nu L-am găsi nici acolo. Ba unii au fost şi pe lună şi nu i-au dat de urmă, pe Marte şi tot nimic. Alţii analizează cu telescoape electronice galaxia şi întregul univers şi tot nu nu ştiu nimic de El.
Unde e oare Dumnezeu ?
Unde e oare împărăţia cerurilor?
Se spune că sufletele celor adormiţi s-au suit la cer. Mă mai uit odată pe geam şi tot nimic, o pătură deasă de nori alb-cenuşii asemenea unui ocean ce nu se mai termină. Unde e Doamne împărăţia cerurilor şi când va veni ea?
“Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. ” (Evanghelia după Luca, capitolul 17, versetele 20 şi 21)
La întrebarea pe care fariseii o pun Mântuitorului Hristos, când anume va veni împărăţia cerurilor, primesc un răspuns neaşteptat. El le arată că împărăţia cerurilor nu trebuie să vină de nicăieri şi nu trebuie să treacă niciun timp ca s-o simţim, pentru că ea deja este înlăuntrul nostru.
Împărăţia cerurilor este în inima noastră. Medicii pot confirma că niciodată n-au găsit nimic mai mult decât sânge, celule vii şi nimic altceva în inima omului.
Pentru minţile cele mai întunecate de păcat, expresia “împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru” arată că acest loc e altceva decât lumea înconjurătoare în care noi ne mişcăm, e o stare, un sentiment, o emoţie.
Pentru minţile despătimite, mai fără de păcat, expresia “înlăuntrul vostru” arată că împărăţia cerurilor nu este din această lume creată, palpabilă, văzută, care poate fi analizată, ci dintr-o alta, pe care nu ne-o putem închipui. Împărăţia cerurilor este o împreună trăire cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni într-o “lume” plină de har şi fără amprenta şi consecinţele păcatului, o lume într-o continuă noutăte, nu una banală şi plictisitoare.
A-l căuta pe Dumnezeu în cer este ca şi cum l-ai căuta pe Liviu Rebreanu în paginile cărţii sale “Ion”. Autorul nu se confundă fizic (material) cu opera sa ci e în afara ei, la fel cum Dumnezeu nu se confundă cu creaţia Sa ci e independent de ea şi în afara ei. Nu-l vom găsi pe Dumnezeu în lumea creată, ci vom intui existenţa Lui văzând frumuseţea creaţiei. Dumnezeu e pretutindeni dar totuşi nu se confundă cu nimic. Psalmistul David observând acest lucru exclamă:
“Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării. Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta. Şi am zis: “Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu”. Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina.” (Psalmii lui David, psalmul 138. versetele de la 7 la 12).
Ne-am învăţat să ne imaginăm că Dumnezeu e acolo sus iar noi aici jos şi fiecare e în treaba lui. Adică Dumnezeu ne poartă de grijă pentru că aşa trebuie, iar noi aici de descurcăm cum putem. N-avem credinţă că El e conştient secundă de secundă de ce ni se-ntâmplă şi în fiecare moment ne poate rezolva problemele cotidiene. În plus de asta nu vrem să ne implicăm prea mult în relaţia cu El pentru că apoi ne va cere să lăsăm anumite păcate, care acum ne sunt foarte dragi, dar va veni o vreme când le vom vedea şi consecinţele.
Conştientizăm în mod greşit că trăim un univers cu două etaje, aşa cum spunea Părintele Stephen, la etajul de jos suntem noi si problemele noastre iar la cel de sus Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Asta e o mare înşelăciune, şi un fel de a gândi care-l scoate pe Dumnezeu din viaţa noastră, pentru că e acolo sus şi nu poate să ne-nţeleagă pe noi, cei care mai şi cădem în păcat.
Sutele de biserici din fiecare oraş mare, miile de biserici de la sate, şi salba de mănăstiri din ţara noastră sunt o dovadă că Dumnezeu e printre noi şi se implică. Biserica e cerul pe pământ, biserica e casa lui Dumnezeu, este locul cel mai apropiat de casa noastră, unde-l putem simţi pe Hristos Domnul mai aproape…
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om tocmai pentru a uni cerul şi pământul, adică necreatul cu creatura, infinitul cu finitul.
Expresia “Dumnezeu este în cer”, pe care o găsim în Sfânta Scriptură de foarte multe ori, este doar o metaforă, un mod mai plastic de a spune că Dumnezeu fiind necreat nu poate fi găsit în lumea noastră creată.
Nu e greşit să folosim această expresie, dar e bine să conştientizăm puternic ceea ce a zis Mântuitorul:
“Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 23).
Ce interesant, noi credem că Dumnezeu este în cer, iar El poate fi chiar în inima noastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu