T. are 16 ani, e pasionat de graffiti şi îmi spune că dacă vreau să ştiu „cum stă treaba cu etnobotanicele”, îmi explică el. Mă priveşte cu nişte ochi negri, imenşi, de copil, care contrastează puternic cu vocea şi mai ales cu ceea ce spune. Deşi mă aşteptam să mă lovesc de un zid de reticenţă sau chiar ostilitate, pare încântat că l-am întrebat şi că sunt dispusă să îl ascult.
Începe prin a-mi explica că, pe la 10-12 ani, apare „o veneraţie pentru iarbă”. Chiar şi elevii foarte cuminţi, pe care părinţii nu s-ar aştepta să-i vadă nici măcar cu o sticlă de bere în mână, încep să fumeze. Dacă ştiu aceşti copii că e ceva rău? Da, zice mama că e rău, dar ea zice la fel şi despre heroină. Dacă părinţii prezintă drogurile la grămadă, fără să le diferenţieze, ei îşi pierd credibilitatea. Pentru că niciodată heroina şi marijuana nu vor avea aceleaşi efecte. După un timp, vin prietenii şi-l întreabă: „Nu vrei mai bine, decât să fumăm, să le tragem şi pe nas, că e mult mai tare?” Şi încerci. După, îţi dă o senzaţie de euforie şi energie, şi aşa se ajunge foarte rapid la dependenţă. După primele cinci dăţi, dependenţa e mare.
Ce simte? Prima oară, senzaţia e „minunată”, după aceea se produce un fel de „reacţie adversă a creierului la euforia sintetică” şi se instalează imediat o stare de depresie adâncă. Soluţia? Să mai iei. Şi, aşa, singurul interes pe care ajung să îl aibă în viaţă este: „Ce băgăm azi”. Tendinţa de a consuma droguri odată instalată, nu ai ce face cu ea. T. îmi vorbeşte despre un cult al propriei suferinţe, iar drogurile devin ca un semn al experienţei de viaţă. Mândria şi ruşinea se amestecă chinuitor.
Despre etnobotanice, îmi spune că dau dependenţă mult mai mare decât marijuana. Efectele au o intensitate mult mai mare, se intră de multe ori într-o stare de paranoia şi anxietate profundă. Organismul este cu atât mai slăbit cu cât nu mai mănânci şi nu mai dormi.
Când îi citesc statisticile despre consum, îmi răspunde că probabil la nivel de liceu procentul este cu mult mai mare, poate chiar 80%. Îmi explică că este ceva aproape normal în majoritatea liceelor ca în spatele curţii să găseşti mai tot timpul cel puţin patru persoane care consumă „legale”.
Care este diferenţa dintre drogurile legale şi cele ilegale? Simplu. Primele sunt mult mai puternice şi mai ieftine. Iar cantitatea de care ai nevoie pentru o doză este mult mai mică. De aici şi „popularitatea” uriaşă pe care au căpătat-o.
Când îl întreb cum se împacă dorinţa de libertate a tinerilor cu consumul de droguri, cade pe gânduri. E de acord cu mine că drogul este o înrobire, deşi consumatorii preferă să o numească „fericire condiţionată”.
Pentru tineri, astăzi drogurile au ajuns o formă de recreere ca oricare alta. Şi acesta este poate cel mai îngrijorător aspect. Şi înainte existau consumatori, dar numărul lor era mult mai mic şi totul era încă înconjurat de o aură de pericol şi ilegalitate. S-a ajuns în numai câţiva ani ca drogurile să devină un fenomen şi un mod de viaţă. Şi astfel, pe nesimţite, se produce chiar sub ochii noştri o profundă schimbare de percepţie, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea valorilor înaintaşilor noştri, care acum sunt răsturnate.
Purtăm fiecare dintre noi, adulţii de azi, o responsabilitate pentru starea lucrurilor. Cultura în care trăim este una a negărilor. Se creează un vid care aruncă copiii şi tinerii într-o profundă stare de angoasă, frustrare şi nefericire. Nemaigăsind bucurie şi linişte, ei încearcă să umple golul prin droguri.
Suntem puşi în faţa unui fenomen de distrugere în masă, care aproape că anihilează o generaţie întreagă. Legislaţia este slabă. Lupta este grea. Dar să ne gândim că lupta noilor mucenici din temniţele comuniste a fost incomparabil mai grea, iar jertfa a mers până la ultima picătură de sânge. Ei au murit pentru a ne lăsa nouă o mărturie de credinţă. Unde este mărturia noastră acum? Căci, dacă nu o vom da, generaţiile care vin după noi s-ar putea să nu mai aibă nici voinţa, nici forţa de a opune o minimă rezistenţă răului… http://www.familiaortodoxa.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu