Sofia s-a trezit într-o cameră de spital. A privit în jur şi a observat
lângă patul ei o infermieră care stătea pe un fotoliu şi o privea.
Obosită, a întors capul spre fereastră şi a observat că era noapte. Nu
ştia ce este cu ea şi nu-şi amintea nimic. Femeia s-a ridicat şi a venit
aproape spunându-i blând.
- Staţi, liniştită, vă rog, merg să-l caut pe doctorul Isac.
În clipa în care aceasta a pronunţat numele soţului ei, adevărul s-a
imprimat fulgerător în mintea Sofiei amintindu-şi totul. A pus mâna pe
abdomenul ei şi cu celaltă mână a prins-o cu disperare pe femeie de
halat şi a strigat.
- Copilul, unde este copilul meu! Nu pleca, spune-mi! Vreau copilul meu! De ce te uiţi aşa la mine? Unde este, unde?!
A început să urle cu disperare şi femeia speriată s-a smuls din mâna ei
şi a plecat să-l cheme pe Isac, dar el auzise strigătele Sofiei şi a
intrat repede în cameră. I-a cerut femeii să plece şi s-a aşezat lângă
patul pe care stătea soţia lui. I-a prins mâinile ca pe un mănunchi
sărutându-i-le şi i-a spus cu durere în glas.
- Îmi pare enorm de rău, iubito, dar el nu mai este! Era prea mic şi nu a
avut nicio şansă. Sufăr la fel de mult ca tine, dar nu se mai poate
face nimic! Trebuie să încercăm împreună să trcem peste acestă durere şi
te rog iartă-mă că te-am adus în locul acesta blestemat! Iartă-mă!
A început şi el să plângă şi îi săruta pumnii strânşi. Sofia simţea
lacrimile care curgeau din ochii lui plini de durere şi l-a privit în
tăcere. O cuprinsese o mare slăbiciune care parcă îi omora încetul cu
încetul puterea. Acum ştia că băiatul ei plecase cu un tren, care nu se
va mai întoarece niciodată. După un timp a oftat şi i-a spus încet şi
foarte calmă soţului ei.
- Vreau să rămân singură, Isac, şi dacă nu pleci în clipa aceasta încep
să ulru! Lasă-mă, te rog cu durerea şi cu neputinţa mea! Te implor!
El s-a ridicat fără un cuvânt şi a ieşit din cameră. Sofia bănuia că
aştepta la uşă, aşa că a plâns tăcut ca să nu o audă. S-a ridicat uşor
din pat şi a mers la fereastră. Rezerva în care se afla era slab
luminată şi nu vroia să aprindă lumina. Îi făcea rău! A deschis
fereastra şi a privit marea, care părea agitată ca şi sufletul ei. Era
la un etaj destul de sus şi pentru o clipă gândul sinuciderii îi dădea
târcolae ca o nălucă îndemânând-o să evadeze dincolo. A privit în jos şi
a vrut să se urce pe pervaz şi să-şi dea drumul ca să pluteasă până jos
de mână cu durerea ei. Simţea o senzaţie stranie de vid ca şi cum
timpul se oprise în loc şi nu mai exista pentru ea, nici prezent şi
nicio dorinţă, care să o ţină în viaţă.
În clipa aceea, parcă bănuind ce vroia să facă, soţul ei a intrat în
cameră. A venit pe la spate şi a cuprins-o cu braţele, sărutându-i
părul. Au rămas mult timp tăcuţi amândoi şi într-un târziu el a luat-o
în braţe şi a dus-o în pat. I-a dat un calmant şi ea a adormit imediat.
A doua zi când Sofia s-a trezit, Isac era lângă ea. L-a rugat să o ducă
acasă şi el a fost de acord. Era deja de trei zile în spital şi nu erau
probleme în privinţa sănătăţii ei. Când au plecat, el a vrut să meargă
pe un alt traseu, ca să nu treacă pe lângă locul tragediei, dar ea i-a
spus foarte hotărâtă.
- Nu vreau să discutăm nimic acum, Isac, dar un singur lucru vreau să
ştiu. Când am fost ridicată din locul acela, copilul meu murise deja sau
s-a întâmplat la spital?
- Acolo, a spus el, cu vocea sugrumată de durere.
- Bine. Vreau să mergem exact în locul unde am căzut, dar mai întâi, te
rog, opreşte la un macolet (magazin) şi cumpără două lumânări şi un
chibrit.
Fără să spună un cuvânt, el a mers şi i-a adus ce i-a cerut. Au ajuns
acolo şi înet, încet, sprijinită de braţul lui, a coborât treptele şi au
ajuns pe locul unde căzuse. Dintr-o dată a simţit cum amintirile
năvăleau în ea cu toată durerea. Atunci nu observase că în apropiere era
un palmier, aşa că s-a rezemat de el şi a privit ca hipnotizată locul.
S-a aplecat apoi şi a aprins o lumânare pentru sufletul băiatului ei,
iar Isac a făcut acelaşi lucru. Când a ridicat ochii, se simţea ca o
umbră şi a privit lung spre restaurantul care se renova şi s-a gândit
amintindu-şi numele lui, că ei primiseră ca o ironie a sorţii maximul
durerii. Ştia că acest cuvânt va sta mereu ca o sabie înfiptă în inima
ei. Au plecat spre maşină şi ea se simţea ca şi cum îmbătrânise dintr-o
dată. Avea mintea goală şi doar inima îi mai bătea neliniştită în
piept, ca o rândunică rănită de teama răului nevăzut. Ştia că va trebui
de dragul lui Isac să mai trăiasă, dar viaţa ei nu va mai fi niciodată
la fel
........VA URMA....
ACESTA ESTE UN FRAGMENT DIN CARTEA ::DREPTUL LA VIAŢĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu